De vorbă cu Cătălina Pană

1. Îți mulțumesc că ai acceptat invitația de a lua parte la acest interviu. Poți să îmi spui, te rog, câteva cuvinte despre tine? Ce te definește ca persoană și care ar fi trei cuvinte care te-ar descrie cel mai bine?

Îți mulțumesc pentru invitație. Drept să spun am fost puțin surprinsă, dar înseamnă că trebuie să fi făcut ceva bun. Nu sunt fanul laudei de sine, nici despre propria persoană nu vorbesc prea des.

Sunt o tipă relativ normală. Spun “relativ” pentru că am tendința de a o da în extreme câteodată. Am zile când abia aștept să mă înconjor cu oameni frumoși și să stau la taclale până în zori, dar am și zile (din ce în ce mai multe odată cu înaintarea în vârstă) când m-aș izola între pereții bibliotecii sau pe o insula pustie unde să pot scrie și citi în voie.

Dacă mă crezi sau nu, ceea ce mă definește este nesiguranța. Poate de aceea mi-au trebuit zece ani să mă apuc serios de scris. Unii ar spune că am ratat startul, eu zic doar că am așteptat momentul potrivit (oare?). Râd. Cum spuneam, nesiguranța mă definește.

Cât despre cele trei cuvinte pe care le aminteai… măi, să fie! Acum mă scarpin în creștet. Cititor, povestitor, om.

 

2. Când și cum ai început să scrii?

În clasa a cincea un profesor mi-a descoperit o poezie. El m-a încurajat să scriu. Am continuat în liceu cu poezie și proză scurtă pe care le mai regăseam câteodată în paginile vreunei reviste locale, sub atenta îndrumare a marelui Dan Mucenic – scriitor, publicist, gazetar, mentor - dar de scris serios m-am apucat anul trecut. Oarecum am fentat pandemia.

 

3. Ce te-ai determinat să scrii "Dama de pică" și care au fost sursele principale de inspirație?

După cum bine știi, Dama de pică este o carte cvasi-biografică. Adică am îmbinat elemente din viața proprie cu multă ficțiune și a ieșit ce a ieșit.

Această carte a fost o reală provocare, mai ales pentru că, fiind legată de realitate, a trebuit să îmi reamintesc cum era viața pe atunci și să reintru în pielea unei tinere de 22 de ani. Dar cred că cea mai mare provocare a fost să lupt cu propriile amintiri. Am râs și am plâns scriind. Perioada Austria a fost cea mai frumoasă și cea mai urâtă din viața mea. Poate că aceste extreme m-au ajutat la conturarea poveștii ca un carusel de emoții.

 

4. Cât timp aloci, în medie, scrierii unei cărți?

Ah, asta depinde de subiect, de inspirație și de cât timp am la dispoziție. Dar chiar dacă nu scriu într-o zi, notez măcar o idee pe care să o folosesc în proiectul la care lucrez. Am zile când scriu jumătate de capitol, am zile când scriu două fraze. Important este să nu mă opresc din scris. Nici Roma n-a fost construită într-o zi, nu?

Dama de pică a fost scrisă în aproximativ un an, iar A ta, Mia, următoarea mea carte mi-a luat doar trei luni. Parcă mi-a curs din degete povestea asta.

 

5. Ai avut momente în care ai simțit că vrei să renunți? Ce te-a încurajat să continui?

Oh, da! Multe. Dar cum niciodată nu mă apuc de scris o carte având un sfârșit în minte, eram și eu curioasă de cum se va termina povestea.

Și mai este prietena mea Raluca. Ah, dacă fata asta ar fi putut să mă bată la cap seară de seară pentru un capitol nou, ar fi făcut-o. Poate și scepticismul familiei m-a determinat să scriu mai departe. Am vrut să le demonstrez că se poate. Poate. 😊

 

6. Care crezi că sunt părţile tale forte ca scriitor ? Ce slăbiciuni crezi că ai ?

Părți forțe?  Eu mă inspir din realitate și poate de aceea cititorul se apropie mai bine de personajele create de mine. Slăbiciune îmi este poate încrederea mea oarbă în umanitate.

Îți spun din start. Nu vei citit de la mine decât povești cu happy-end. Este destulă tristețe pe lumea asta. Mă pot auto-proclama negustor de speranță? 😊

 

7. Care au fost obstacolele de care te-ai lovit atunci când ai încercat să publici în România? Ți-ai dorit vreodată să publici și în alte țări?

Urăsc așteptarea goală. Cred că am mai spus asta, dar lipsa unui răspuns este mai frustrantă decât un refuz, iar tactica asta a liniștii din partea editurilor este dezamăgitoare.

Să public în alte țări? Stai puțin că abia am lansat prima carte. În română. În plus, stilul meu de scris conține foarte multe expresii neaoșe, greu de tradus în alte limbi. Aș putea scrie o carte in engleză, dar nu cred că ar avea același farmec.

 

8. Ai un gen literar preferat? Dar un autor?

Citesc cam tot ce îmi pică în mână, de la thriller la fantasy, dar marea mea dragoste va rămâne romanul erotic. Autori preferați ar fi mulți, prea mulți ca să-i amintesc pe toți, dar o listă scurtă pot face: J.R.R Tolkien, Stephen King, Vlad Mușatescu, Rodica Ojog-Brașoveanu, Vi Keeland, Frank Herbert, Charles Bukowski. După cum vezi, o listă cu scriitori care nu au nimic în comun.

 

9. Care sunt hobby-urile tale, bineînțeles, pe lângă scris?

Am cochetat o vreme cu pictura, apoi cu teatrul amator, dar cum tot ceea ce face omul cu mâna lui se numește… lucru manual (wink-wink) sunt mare amatoare de proiecte DIY. Ah, să nu uit de flori și grădinărit.

 

10. Ce proiecte de viitor ai plănuit și cu ce ne vei surprinde?

Dacă ar fi să te iei după mine ai crede că aș vrea să scriu toate cărțile din lume. Dar ca să revin cu picioarele pe pământ am în plan o serie de trei cărți erotice, din care primele două sunt finalizate, iar a treia în lucru. Am de asemenea intenția de a scrie o poveste legată oarecum de Dama de pică, vreau să scriu o antologie de povești erotice – un fel de Decameron al zilelor noastre.

Vezi? Și aici am o listă lungă. Timp să fie. Și inspirație.

 

11. În încheiere, ai dori să mai adaugi ceva?

Ar fi prea clișeic să le transmit cititorilor să cumpere Dama de pică? Hmmm, poate. Dar tot o fac.

Vreau de asemenea să îți mulțumesc încă o dată pentru această oportunitate de a ajunge mai aproape de publicul iubitor de carte. Mă înclin.

Lecturi plăcute tuturor!

           

Mulțumesc mult Cătălina pentru acest interviu minunat. ❤️

 

 

 

„Daruri periculoase“ - Mary Jo Putney

   O carte - chiar cărticică aș putea spune - relaxantă și perfectă pentru momentele în care nu ai chef să îți iei angajamentul de a citi o carte mai mare și serioasă. A avut doar 132 de pagini și am citit-o în câteva ore, în decursul unei zile.

    Subiectul a fost unul simplu și clișeic. După ce Lordul Ranulph o aude pe Leah cântând la harpă în pădurea sa, se îndrăgostește de melodiile ei, însă nu și de frumusețea acesteia. Leah este o fată banală, chiar ușor urâțică și care visează să ajungă la Londra. Reușind să îi citească gândurile, Lordul îi oferă fetei frumusețea în schimbul unui favor după care se va întoarce mai târziu. Cu greu, Leah acceptă înțelegerea.

    Am fost plăcut surprinsă de faptul că romanul a avut și un strop de fantasy, pentru că l-am început mai mult din plictiseală, crezând că e o cărțulie cu o mică poveste de dragoste simplă.

    După ce ajunge la Londra, în mod evident Leah caută să se îndrăgostească. 

    Pe parcursul poveștii, Ranulph a purtat câteva conversații cu Kamana - și ea o zână a pădurii. Inițial credeam că prezența ei a fost folosită doar pentru a explica unele scene din perspectiva Lordului, fără a crea un monolog plictisitor. Am fost plăcut surprinsă de importanța ei în povestea de dragoste a lui Leah și ce a ascuns.

        Finalul a fost satisfăcător, firele narative s-au împletit frumos și mulțumitor. 

      Din păcate, nu am reușit să mă atașez de nici unul din personaje. Fiind și foarte mică, acțiunea a părut pe repede-înainte, scenele veneau și plecau, acțiunea se derula și se tot derula, până când am ajuns imediat la final.

        Per total, nu e o carte cine știe ce strălucită și probabil că a fost scrisă în câteva zile, dar a fost bine primită în perioada asta aglomerată în care nu am avut timp să-mi iau angajamentul unei cărți mai serioase. Nici nu am avut cine știe ce așteptări de la ea. E un subiect cu potențial și sunt sigură că dacă ar fi rescrisă într-un mod serios, cu scene mai complexe, mai multe fire narative și mai multe dezvăluiri din viața personajelor ar ieși ceva cu totul surprinzător. 

       A fost mai mult o carte din care se poate desprinde o anumită învățătură - ca un sfat dat de cineva mai pe larg. Recomand pentru relaxare, plictiseală sau ceva care pur și simplu să ocupe timpul și să simți că ai citit, totuși, ceva în perioadele prea pline. Mi-aș fi dorit să mă pot atașa măcar de un personaj. 4,5/5 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Christine” - Stephen King

     O carte superbă, minunată, intrigantă, plină de suspans, extrem, extrem de bine scrisă și care a câștigat toate aprecierile și laudele mele. Am fost impresionată atât de subiectul abordat, cât și de modul de scriere - plin de emoții și suspans, dar totodată lejer acolo unde a fost cazul.

    

    Cartea are la bază un altfel de triunghi amoros, cel dintre Arnie - un băiat banal de la școală, ținta tuturor batjocurilor, clasicul adolescent cu acnee și ochelari care nu are prea mulți prieteni, Leigh - fata drăguță pe care toți o doresc și nu își explică ce poate să vadă la un băiat ca Arnie, și, nu în ultimul rând, Christine - la prima vedere, o mașină normală, un Plymouth Fury vechi, pe care fostul său proprietar nu s-a mai chinuit să o repare de câțiva ani buni.

    Deși Arnie este principalul punct de interes, mi s-a părut interesant faptul că acțiunea a fost relatată din perspectiva singurului său prieten, Dennis. Trecând cu mașina pe drumul spre casă, Arnie o vede pe Christine parcată în fața casei bătrânului LeBay cu semnul De Vânzare și îi spune lui Dennis să oprească. Se târguiește cu bătrânul - veteran de război. Din perspectiva lui Dennis, prietenul său a fost păcălit să cumpere la un preț prea mare o bucată de fier vechi.

    Arnie își imparte timpul între școală și garajul unde vrea să o repare pe Christine, spre disperarea părinților, a iubitei sale și a lui Dennis.

    Prima parte a romanului este relaxantă, menită să ne introducă în atmosfera romanului, o atmosferă clasică, retro, o atmosferă în care m-am simtit genial și mi-am dorit, cu fiecare pagină, ca romanul să nu se termine niciodată.

    Lucrul care l-am apreciat mai puțin a fost ideea ca a doua parte a cărții, după ce Dennis are un accident și trebuie să stea în spital până la iarnă, să fie relatată la persoana a III-a. Defapt, pot să spun chiar că nu am apreciat această tranziție mai deloc.

    Lucrurile între Leigh și Arnie evoluează treptat, însă fata începe să creadă și ea că este ceva malefic la mașină, că ceva paranormal s-ar putea petrece și ar fi peste puterile ei de înțelegere. Ajunge să creadă că mașina vrea să o omoare.

    În oraș au loc o serie de accidente de mașină, dar poliția susține că acestea ar fi niște crime. Arnie are întotdeauna un alibi, iar părinții lui chiar confirmă faptul că s-a aflat ori acasă în pat, ori a fost la un turneu de șah, ori a fost la atelier.

    În partea a treia revenim la acțiunea relatată din perspectiva lui Dennis, lucru care m-a bucurat nespus. Chiar am râs singură de teama că romanul a fost început la persoana I, iar autorul s-a răzgândit și a continuit la persoana a III-a după un timp.

    Am savurat fiecare pagină și fiecare capitol, care aducea cu sine ceva cu totul nou.

    Finalul a fost extraordinar din punctul meu de vedere. Mi-a plăcut enorm maniera în care s-au așezat lucrurile și ce decizie a luat Stephen King în a încheia această poveste. Un roman superb, înzestrat cu tot ce îi trebuie. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

    

„Ce știe doar vântul” - Amy Harmon

 După ce bunicul său, Eoin, moare, protagonista romanului - Anna - pleacă în Irlanda pentru a-i împrăștia cenușa în lac. Când ajunge în acel loc, are parte de un moment magic și călătorește în Irlanda anilor 1921.

    Nu am reușit prin nici o metodă să mă atașez de cineva, nu am simțit deloc emoți nici în dialoguri, dar nici în fapte sau în narațiune. Mai mult de atât, nu am reușit să simt deloc durerea protagonistei față de moarta lui Eoin. Personajele mi s-au părut robotice, totul s-a petrecut mecanic, fără viață, ca și când ar fi fost niște simple păpuși pe o scenă.

    Ce am apreciat la roman a fost confuzia care s-a creat în momentul în care a fost găsită pe lac, speriată și împușcată și motivele pentru care Thomas a confundat-o cu Anne, bunica protagonistei. A fost o idee bună, dar care nu a fost exploatată suficient și cu fiecare pagină mi-am dorit să ajung odată la final, să pot începe o altă carte.

    Anna mi s-a părut că a acceptat prea repede situația și s-a resemnat prea devreme că a ajuns acolo. Aș fi vrut mai mult suspans, mai multă acțiune, un prim instinct de a se întoarce acasă și de a face tot posibilul să scape. Protagonista mi s-a părut cumva cam prea moale și delăsătoare.

    Restul acțiunii mi s-a părut plictisitoare și nu a adus nimic nou. Nu am fost deloc surprinsă și nici nu am stat cu sufletul la gură legat de ceea ce avea să se întâmple în continuare.

    Un roman care, din păcate, nu a reușit să mă cucerească. M-a deranjat foarte mult și stilul de scriere, multă descriere și povestire fără de care romanul tot ar fi avut sens și multe scene moarte, paragrafe și pagini întregi care nu au împins acțiunea înainte sau nu au contribuit cu mare lucru. Îmi pare rău că nu mi-a plăcut, chiar am început lectura încântată de ideea cărții, căci seria Outlander mi-a plăcut la nebunie. Personal, nu recomand. 1,5/5⭐️⭐️☆☆☆

„Misery” - Stephen King

După ce scriitorul Paul Sheldon are un accident de mașină din cauza unei furtuni neașteptate, acesta se trezește imobilizat în casa lui Annie Wilkes. Picioarele îi sunt acoperite, însă își poate da seama după forma păturii că accidentul a fost mult mai grav decât credea.

Annie susține că este cea mai mare fană a lui, însă, după ce îi citește manuscrisul ce îl avea în momentul accidentului, îi obligă să îi dea foc, pe motiv că nu e suficient de bun și că are prea multe cuvinte obscene. Cum Paul nu obișnuiește să păstreze copi ale lucrărilor lui, nici digitale, nici fizice, bărbatul rămâne fără cartea la care a lucrat în ultimii doi ani.

Romanul este mai mult unul de tortură psihologică, dar și fizică, având în vedere gestul oribil și bolnav la care Annie recurge pentru a se asigura că Paul nu va evada din casa ei până când nu va scrie un nou roman despre protagonista ei preferată Misery.

O bună parte a acțiunii îl are în vedere pe Paul, singur cu gândurile sale, în timp ce Annie este plecată cu anumite treburi. În încercarea sa disperată de a găsi o cale de scăpare, dă peste niște articole decupate din ziare și, citindu-le, își dă imediat seama ce legătură are femeia cu toate lucrurile și care e motivul pentru care le-a păstrat. Mai mult decât atât, își dă seama și de ce le-a lăsat la vedere pe masă.

Annie îl torturează psihic, purtând cu el niște dialoguri în care orice s-ar întâmpla, îl face pe bărbat să fie vinovat. Îi plantează în minte ideea că el ar fi vinovat pentru tot ce se întâmplă în prezent și în viața lui. La un moment dat, Paul chiar ajunge să își pună anumite întrebări și să vorbească cu el însuși, aproape înnebunind privat de libertate.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că ne-au fost prezentate și capitole din cartea la care lucra romancierul.

Finalul nu a fost în totalitate surprinzător, însă au existat două elemente care m-au uimit complet. Pe de o parte, Paul a făcut un gest neașteptat cu manuscrisul său, iar pe de altă parte, Stephen King a introdus anumite pasaje care inițial nu mi-au stârnit curiozitatea, dar dezvăluirea adevărului despre ele m-au cucerit complet. A fost o legătură foarte fină dintre romanul la care Paul lucra și soarta lui Annie. O consider o carte foarte reușită, care se citește ușor și care îți trezește multe emoții. Capitolele în care femeia se comporta ca o nebună și teama din sufletul protagonistului au fost redate excelent. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Frumoasele adormite” - Stephen King, Owen King

        Un roman complex din toate punctele de vedere. Stephen King, alături de fiul său, Owen King, ne prezintă o situație total neașteptată: ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea femeile?

Tematica abordată mi s-a părut interesantă și am savurat fiecare pagină. Numărul mare de personaje nu a fost deloc deranjant, dimpotrivă, a reușit să ofere o perspectivă multiplă asupra lucrurilor și a desfășurării acțiunii. Au fost prezente o serie de tipologii, personalități, comportamente, reacții în diferite circumstanțe. Am apreciat faptul că fiecare personaj a avut ceva unic al său, ceva care să îl definească, fie că a fost vorba de o traumă din trecut, de un anumit tic în vorbire sau în comportament sau de un aspect fizic.

După ce femeile adorm, acestea nu se mai trezesc, ci sunt acoperite de coconi asemeni fluturilor. Dacă cineva îndrăznește să distrugă învelișul, femeile reacționează impulsiv și ucid, asemeni unui prădător ce își ucide prada, după care se culcă la loc. Un aspect interesant pe care l-am remarcat aici a fost faptul că femeile nu își ucideau copiii, ci îi duceau la cea mai apropiată persoană, apoi se întorceau la locul lor și dormeau în continuare.

Personajele mele preferate din toată cartea au fost Lila și Frank. Mi s-a părut că cei doi s-au remarcat cel mai mult, dar pe de altă parte mi-a plăcut și povestea lui Jared - fiul Lilei și al lui Clint.

    O singură femeie, Evie, reușește să adoarmă și să se trezească ca și cum totul ar fi normal. Nu este învelită în cocon, find total imună la fenomenul ciudat.

    Rămași singuri, bărbații se împart în două tabere: unii vor să o salveze pe Evie, în timp ce alții nu își doresc altceva decât să mențină haosul creat.

    Accentul romanului cade mai mult pe  personaje, pe reacțiile lor, pe modificările ce intervin în viața lor în momentul în care se declanșează boala numită Aurora și pe deciziile care le iau de-a lungul firului narativ. În partea a treia a romanului, interacțiunea cu femeia misterioasă - Evie - este mai de durată, mai complexă și mai amplă, unde reușim să aflăm mai multe detalii despre cine este ea cu adevărat, ce vrea și, cel mai important, cum pot fi salvate femeile.

    Un roman dinamic, fascinant, original și care reușește să țină cititorul interesat de poveste cu fiecare pagină, aducând de fiecare dată o informație nouă care să zdruncine toate teoriile făcute până atunci. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Dama de pică” - Cătălina Pană

Dama de pică este, din punctul meu de vedere, un debut surprinzător care vine la pachet cu tot ce trebuie: o poveste de viață plină de încercări și greutăți, personaje desprinse din viața cotidiană, o protagonistă a cărei personalitate este bine conturată, iar fiecare acțiune este justificată, și, nu în ultimul rând, scene pline de umor și dialoguri care te fac să râzi cu lacrimi.

Romanul ne-o aduce în centrul atenției pe Ioana Pop, o româncă pregătită să își părăsească țara pentru un trai mai bun în afară. Mi-au plăcut mult dinamismul și ritmul alert, dar nu grăbit al acțiunii. Totul a decurs natural, nu au existat scene fără sens, de umplutură și nici capitole importante dar prea grăbite. Totul a fost descris într-o manieră elegantă și care să te țină constant în priză.

Când Ioana Pop ajunge la locul de unde trebuie să ia autobuzul, este martoră la unele schimburi de replici dintre niște indivizi - replici destinate să teleporteze cititorul în țara natală a protagonistei.

Șoferul Nelu este și el, din punctul meu de vedere, un personaj tipic meleagurilor românești. Modul în care se exprimă, dar și bunătatea cuibărită în inima sa după ce se oferă să o ducă pe Ioana - devenită în Austria Johanna - până la gară, un drum de două ore distanță față de ruta obișnuită a autobuzului te face instant să îl îndrăgești. În mintea mea deja era conturată o astfel de persoană și eram convinsă că aș putea oricând să o întâlnesc și în realitate. Gestul făcut de el „în secret”, de care Johanna află abia după ce el era de mult plecat a fost neașteptat, dar totodată emoționant.

După ce întârzie un număr considerabil de ore, Ana, femeia cu care trebuia să se întâlnească la gară, inima Johannei deja se face cât un purice, iar nesiguranța apare treptat, punând sub semnul întrebării decizia sa de a-și face un rost în viață într-o țară străină.

În timpul în care este angajată la localul Anei, Johanna îl cunoaște pe Amine, dar cei doi nu își mărturisesc sentimentele până în momentul în care protagonista se hotărăște să demisioneze, sătulă de comportamentul animalic și lipsit de respect al lui Xoni.

Mi-au plăcut mult dialogurile dintre cei doi îndrăgostiți. Până să ajung să citesc cartea Cătălinei, nu credeam în vorbele și părerile de genul „am râs și am plâns în același timp”, dar uite că mi s-a întâmplat și mie.

Pe tot parcursul acțiunii rămase, am avut constant sentimentul că Amine ar ascunde ceva. Era strecurată o subtilitate aparte în modul în care îi răspundea Johannei după ce l-a ajutat în propria sa afacere, și chiar și în anumite gesturi.

Am simpatizat foarte mult și restul personajelor, Tanti Ani - o bătrânică simpatică, Fatih - al cărui orientare sexuală a fost surprinzătoare după introducerea în scenă și descrierea făcută de către autoare, dar și cu fratele lui Amine. Toți cei prezenți în roman au avut ceva aparte, ceva unic în personalitatea lor.

Finalul mă face să cred că va mai exista și un al doilea volum și sper din suflet să am dreptate. Dama de pică este o carte ce are de toate și îmbină armonios stările sufletești cu evoluția Johannei, reușind totodată să teleporteze cititorul în miezul acțiunii. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

De vorbă cu Ionela C. Bartoli

 

1. Îți mulțumesc că ai acceptat invitația de a lua parte la acest interviu. Poți să îmi spui, te rog, câteva cuvinte despre tine? Ce te definește ca persoană și care ar fi trei cuvinte care te-ar descrie cel mai bine?

Mereu îmi dau cu confuzie întrebările astea – am momente în viață în care doar exist și pun un pas în fața celuilalt, iar în altele sunt o explozie de energie și de culoare. Sunt o fată cu prea mult spirit de aventură și prea curioasă, hotărâtă să exploreze cât mai mult – viața mea este definită de momentele în care (ironic) am luat decizii impulsive, ca tipul facultății pe care l-am ales, orașul în care m-am mutat. Dar scrisul a rămas constant. Oamenii și prietenii mă știu că sunt cea care o să comande pentru ei, daca ei nu vor, că scriu și desenez și că sunt mai prietenoasă decât poate ar trebui. Cred că trei cuvinte care m-ar descrie cel mai bine ar fi creativă, prietenoasă și aventuroasă.

2. Când și cum ai început să scrii?

Mi-ar plăcea să îmi amintesc, sincer. Știu sigur că scriam când eram în clasa a cincea și scriam fanfiction, dar luam pur și simplu niște personaje și le puneam în cele mai dubioase contexte. Apoi, undeva prin gimnaziu, mai pe final, am creat prima mea lume magică – Paserborn se numea atunci, iar acum a devenit Aeraros. A trecut de-a lungul timpului prin foarte multe schimbări, dar și la început țin minte cum făceam regatele și cum împărțeam rasele. Mă uitam prea mult la desene fantasy și se vede.

3. Ce te-ai determinat să scrii "Vitralia celor o mie de insule" și care au fost sursele principale de inspirație?

Inițial Vitralia a fost un proiect comun pentru facultate – doar 30 de pagini trebuiau să fie – dar cumva mi-a scăpat de sub control și am predat 120, iar mai apoi am zis că dacă am ajuns la jumătate de ce să n-o termin și oh, uite, am subiect la disertație. Vitralia m-a prins de mână, s-a lipit ca o stea de mare de mine și nu mi-a dat de ales dacă să termin sau nu.

„Romanul vostru sună ca și Urzeala Tronurilor !” sau „Sună de parcă ați amestecat Stăpânul Inelelor cu ceva She-Ra și Prințesele Puterii ” au fost două dintre comentariile care mi-au fost aduse de către prieteni care au citit una dintre variantele inițiale ale romanului sau cărora le-am povestit despre el.

Atât romanul meu, cât și cel colectiv, pot avea multiple surse de inspirație – personal, pot începe prin a spune că stilul lui Tolkien de a crea lumea stă la baza oricărei lumi pe care o creez, Arhipelagul fiind cea de-a doua. Cele mai multe elemente nautice au fost inspirate de cele două jocuri Assassin’s Creed, care se axează pe navigat, acestea fiind Assassin’s Creed IV: Black Flag și Assassin’s Creed: Rogue, din care am preluat mai multe aspecte legate de navigat, de modul în care arată o navă și de câți oameni ai avea nevoie să o conduci. Ciclul Moștenirea , a lui Christopher Paolini și Manualul de Dragonologie al lui Ernest Drake au fost două dintre multiplele mele lecturi legate de dragoni, de unde au fost inspirate toate detaliile despre creșterea și dezvoltarea unui dragon. De asemenea, atât cadrul, cât și personajele din seria Cronicile Lumii Pamântene de Licia Troisi ar putea fi ușor regăsite – lumea magică a italiencei este una la fel de colorată ca și Arhipelagul, dragonii sunt o specie pe cale de dispariție și sunt priviți cu mult respect, iar protagonista merge pe o muchie subțire între a fi hotărâtă să se răzbune și a renunța.

În privința inspirației care a făcut-o pe Vitrallia ce este în ultimă înstanță, pot spune că sunt multe personaje au contribuit la personalitatea ei – Spider-Man/Peter Parker, din universul benzilor desenate Marvel a adus cu sine sentimentul de responsabilitate, dat fiind că el trăia după cuvintele unchiului său decedat, „Cu o mare putere, întotdeauna trebuie să vină și un simț al răspunderii.” ; Daenerys Targaryen, din Un Cântec de Gheață și Foc este un personaj feminin puternic, care la începutul seriei își pune în minte un scop și muncește constant pentru acesta, creând relații și conexiuni, cucerind o întreagă insulă, cu câte un regat; Connor Kenway, din jocul Assassin’s Creed III a inspirat personalitatea ei în ultima variantă, care nu mai este atât de veselă ca la început, ci este o eroină mai stoică și mai tăcută, hotărâtă să lase faptele să vorbească pentru ea; și în cele din urmă, Astrid Hofferson, din seria de animație Cum să-ți dresezi dragonul, inspirată din seria de romane cu același nume, de Cressida Crowell, care este o femeie hotărâtă, ajunsă într-o poziție de conducere datorită dibăciei și încăpățânării sale, care călărește un dragon albastru.

4. Cât timp aloci, în medie, scrierii unei cărți?

Nu aloc – scrisul trebuie să vină natural pentru mine, și da – aș putea spune că în unele zile îmi impun că o sa scriu 1k, 2k, 5k cuvinte în ziua respectivă, dar nu îmi place să-mi impun deadlines. Facultatea și munca îmi impun destule, nu am nevoie de extra stres. Mă pot disciplina să scriu zilnic, sau aproape zilnic, dar cum viața de adult nu mă întreabă dacă vreau sau nu să am curățenie și mâncare de făcut, nici eu nu ating deadline-urile cum o făceam înainte. Așa că le-am scos, ca să nu mă fac singură să mă simt prost. La urma urmei, al cui e ceasul acela? Al cui e deadline-ul? Ce îmi iese dacă scriu o carte în trei luni și apoi aștept încă trei să editez?

5. Ai avut momente în care ai simțit că vrei să renunți? Ce te-a încurajat să continui?

Zilnic. Gen, nici măcar nu-i amuzant cât de des mi se pare că sufăr de sindromul impostorului. Problema mea e că mereu am idei mari – lumi întregi, saga epice, povești care se întind pe generații și uneori – uneori devine foarte copleșitor – dar apoi o iau cu pași mici – poate azi scriu un detaliu despre un regat. Mâine creez un erou pivotal. Poimâine scriu o pagină. Pașii de bebe te duc mai aproape de țintă decât săriturile în lungime. Nu știu să spun exact ce mă încurajează, dar am simțul ăsta foarte adânc sădit în mine că am niște povești pe care vreau să le scot și să le arăt oamenilor – nu pot să scap de ea niciodată și este lucrul care mă împinge de la spate mereu.

6. Care crezi că sunt părţile tale forte ca scriitor ? Ce slăbiciuni crezi că ai ?

Cred că worldbuildingul este punctul meu forte – îmi place extrem de mult să particularizez regiuni și să fac atlase despre lumi magice, să desenez hărți și toate cele. Îmi place să individualizez foarte mult fiecare element, să le particularizez și asta mi se pare că este o sabie cu două tăișuri (hehe). Uneori mă pierd aiurea în detalii și descriu prea mult lucruri care nu sunt relevante. Bag ploturi peste ploturi ca la editare să văd cum scade numărul de pagini și cum sterg bucăți întregi.

7. Care au fost obstacolele de care te-ai lovit atunci când ai încercat să publici în România? Ți-ai dorit vreodată să publici și în alte țări?

Cred că singurul obstacol, pe lângă faptul că salariul nu mă ajută este faptul ca e greu să găsești nișa unde să se potrivească ce scrii tu. De asemenea, faptul că mulți oameni se lansează în online, pe Wattpad mă dă unpic peste cap – pentru că scriu într-un ritm foarte disparat și uneori trec luni între 2 capitole scrise, nu e foarte rentabil pentru mine să îmi fac prezență online – ma chinui, dar cu greu. Știm cu toții că acolo este viitorul. Mi-aș dori să mă lansez și în afara țării și am 2 romane care trebuie editate (sunt deja scrise în engleză, terminate) și tot recitesc termenii de colaborare cu Amazon.

8. Ai un gen literar preferat? Dar un autor?

Spre surpriza nimănui – fantasy, sub orice formă și orice subgen. Da, favoritul absolut este fantasticul medieval/epic și clar idolul meu este J.R.R. Tolkien. Nu am citit pe cât de mulți clasici mi-ar fi plăcut dar lucrez la asta. Văd totuși că sunt și autori mai noi și mai tineri care merg pe aceeași cărare și pot să zic că avem de unde și cu ce. Îmi mai place și genul science fiction, distopii și de curând, benzile desenate cu super eroi (manga a fost mereu plăcerea mea nevinovată)

9.Care sunt hobby-urile tale, bineînțeles, pe lângă scris?

Îmi place mult să desenez și pictez – până nu îmi desenez personajele, nu mă simt bine. Fac și mult bullet journalling si scrapbooking, din care rezultă multe agende foarte colorate în care îmi torn frustrările – este chiar foarte terapeutic. Am reînceput să mă uit la seriale și serii anime mai recent, după o pauză destul de lungă.

10. Ce proiecte de viitor ai plănuit și cu ce ne vei surprinde?

Cum am menționat mai sus – sufăr de mania poveștilor epice. Din Vitralia mai am încă 4 volume în plan, iar apoi voi începe să scriu despre Aeraros, unde am de asemenea foarte multe povești de spus. Abia aștept să le prezint tuturor „copii” mei și lumile în care mi-am petrecut poate mai mult timp decât în realitate.

11. În încheiere, ai dori să mai adaugi ceva?

Pentru toți cei care au o pasiune, un hobby, orice – nu renunțați. Nu fiți ca mine, fiți mai deștepți ca mine. Nu totul stă în exposure, likeuri, loveuri și shareuit. Uneori, e mai important ce vezi tu și cât de mândru ești de realizările tale decât cât de mult ești pe internet. Fii tu și fii mulțumit cu asta.

Mulțumesc mult Ionela pentru acest interviu minunat. ❤️