„Zaida” - Anays M.

     Am început această carte fără prea multe așteptări, gândindu-mă că va fi încă o lectură de relaxare pentru weekend. Nici nu am mai citit nimic de la Anays, așa că nu știam cum scrie sau despre ce scrie, iar descrierea Zaidei am citit-o printre rânduri. Am decis să îi dau o șansă din pură curiozitate, nefiind în stare să îmi imaginez ce aș fi făcut eu în locul protagonistei, cum aș fi reacționat după ce aș fi aflat de boala mea? Cui aș fi spus sau unde aș fi mers? 

    După primele 50 de pagini, pot să spun că lectura m-a vrăjit și m-a acaparat complet, până când am ajuns la finalul cărții.

    Modalitatea asta de scriere - cu descriere predominantă, trăiri interioare și dialog puțin - am mai întâlnit-o într-o altă serie și mi-a plăcut. Nu știam dacă e de vină autoarea sau subiectul cărții, însă m-a surprins plăcut faptul că m-am lovit încă o dată de acest stil.

    După ce Zaida află că suferă de o boală incurabilă, boală ce îi va aduce încet, încet moartea, decide să plece de lângă omul iubit și să se întoarcă în fosta ei locuință. 

    Am apreciat mult experiența cu care autoarea a descris gândurile personajelor, căci relatarea a fost făcută din mai multe perspective, și, cel mai important, am apreciat realitatea lor, trăsăturile definitorii ale Zaidei, Robert, Victor, Nora Micaela, Christine darling - un personaj de-a dreptul interesant și chiar comic pe alocuri. Am avut chiar impresia că romanul a fost scris de mai multe persoane, pentru că personajele s-au diferențiat și remarcat foarte mult. Până și dialogurile și expresiile folosite au fost specifice pentru fiecare.

    Dacă la început aveam impresia că Zaida se confruntă cu o serie de întâmplări care păreau că nu se leagă, pe parcurs destinele s-au împletit frumos, întorsăturile de situație au fost și ele prezenta aproape constant, căci după lovitura din primele 100 de pagini, nu îmi imaginam cum mă mai poate surprinde cartea asta. Fiecare capitol a adus cu sine răsturnări de situație, momente care scoteau în evidență caracterul personajelor, dar și o acțiune dinamică, alertă, antrenantă.

    Nu îmi doresc să dezvălui foarte multe. Povestea mi-a plăcut mult și sunt mai mult decât convinsă că autoarea, înainte de a începe să scrie, a avut un plan foarte bine pus la punct. Nu au existat goluri, pasaje lipsă, lucruri care să nu se lege. Totul s-a împletit frumos și elegant, dar și șocant.

    Spre finalul cărții am fost atât de curioasă ce avea să se întâmple la nunta la care urmau să participe personajele, încât am citit pe nerăsuflate. Știam problema, știam cum vor reacționa, dar nu îmi puteam imagina cum aveau să se descurce mai departe, cum aveau să o scoată la capăt.

    Modul în care s-a terminat povestea Zaidei a fost neașteptat. Oricât aș vrea să spun că m-am așteptat la asta, adevărul e că m-a lovit din plin și nu știu dacă să fiu fericită sau tristă pentru cei doi.

    Din punctul meu de vedere, o carte minunată, cu un final minunat, și cu o protagonistă a cărei poveste de viață merită să fie auzită și citită. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Vicios” - Alexandra Condrat

    Din momentul în care am terminat de citit cartea Alexandrei, m-au cuprins o groază de emoții, trăiri, mi s-au derulat în minte o droaie de păreri, de cuvinte care descriu romanul acesta, însă, cumva, îmi vine foarte greu să le aștern în cuvinte. Aș putea spune că „Vicios” este o carte relaxantă, minunată, nici prea grăbită dar nici lentă. A fost scrisă exact cum trebuie și au fost dezvăluite cadre atât cât trebuie și cât a fost necesar.

    Totul a fost foarte bine pus la punct și țin neapărat să menționez faptul că romanul e ce trebuie.

    O avem în prim plan pe Beatrice, - care preferă să fie numită Baby, dar în română (Beibi) - o fire veselă, energică, directă și hotărâtă. Mi-a plăcut foarte mult modul în care a fost construită personalitatea ei, dar și dialogurile pe care le-a avut cu ceilalți pe parcurs. Am simțit că știe câte puțin din toate și are mereu vorbele la ea.

    Îndrăgostită încă din liceu de Vladi, Beatrice nu este văzută de acesta decât o soră cu care poate să împărtășească orice și să se confeze, găsind în Bea o alinare sufletească, un loc în care poate să își deschidă sufletul, convins că va găsi înțelegere și rezolvare, mai degrabă decât că va fi judecat.

    Beatrice își dedică vara barului de pe plajă, - Vicios - transformându-l într-un loc în care ceilalți se simt bine și în largul lor. Încet, încet, devine un loc de alinare pentru ceilalți, dar și un loc în care se pot dezlănțui, distra și petrece.

    Mi-au plăcut enorm personajele care au apărut pe parcurs; au fost reale, cu dialoguri naturale și personalități remarcabile: punkerul - l-am adorat din prima clipă pentru modul non-conformist în care alege să trăiască, dar și pentru sfaturile folositoare și modul în care el percepe viața; Călin - barmanul, cu care Beatrice ajunge să lege mai mult decât o prietenie, Cătălina, Adina, Bianca, Vladi - chiar dacă nu a reușit să o iubească pe Bea așa cum ea și-ar fi dorit, tot mi-am dorit de la început să aibă și el un final frumos.

    Deși nu mi-au plăcut în mod special secvențele în care au fost prea multe linii de dialog, conversațiile s-au desfășurat natural și am știut cine vorbește.

    Am încercat să anticipez finalul, însă nu mi-a ieșit deloc. Am fost surprinsă, însă nu dezamăgită. Nu a fost nimic forțat doar de dragul de a ieși totul așa cum și-a dorit autoarea, dimpotrivă, am simțit că decizile au fost luate de personaje, iar Alexandra a fost pur și simplu un ascultător care a oferit mai departe informațiile. 

    O carte perfectă pentru o zi relaxantă, leneșă, dar totodată și pentru o zi în care ai nevoie de un impuls ca să îți trăiești viața la maxim și să te ridici din pat încărcat cu voie bună. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

 

„Mai fierbinte ca focul”, Vol. I - Jennifer L. Armentrout

 

    Pot să spun că primul volum din seria Apocalipsa Elementelor m-a convins să continui și cu celelalte două volume din cauza subiectului interesant, a personajelor bine conturate, dar și a curiozității cu privire la firul narativ și la cum se va descurca Layla pe parcurs.

    După primele 200 de pagini îmi imaginam că voi scrie această recenzie cu mai mare drag și entuziasm și, deși mi-a plăcut mult, parcă simt că ceva a lipsit.

    Layla este o tânără de 17 ani, jumătate demon și jumătate gargui, care nu își dorește nimic altceva decât să ducă o viață normală și să meargă la școală alături de prietenii ei, Stacey și Sam. Layla locuiește într-o casă de Gardieni, fiind luată de aceștia de la un orfelinat încă de mică.

    Layla este îndrăgostită de Zayne, dar iubirea lor este imposibilă din două motive: sunt oarecum frați vitregi, iar sărutul Laylei i-ar absorbi sufletul.

    În viața protagonistei apare Roth, un demon trimis pe pământ cu o misiune secretă, o misiune care o are în prim plan pe Layla. Deși unele scene au fost deranjante și cumva forțate - mă refer la momente în care își atingeau buzele când vorbeau, își mângâiau obrajii sau se îmbujorau - interacțiunea dintre ei și evoluția a fost una bună. 

    Mi-ar fi plăcut să fie mai multă acțiune și mai puțină vorbărie, la un moment dar începeam să îmi pierd interesul deoarece se explicau prea multe prin dialoguri ce ocupau pagini întregi, în loc să se întâmple lucruri din care să aflu acele detalii.

    Stacey a reprezentat tiparul clasic al unei adolescente energice, plină de viață, doritoare să pună ochii pe un băiat atrăgător, astfel că nu mi-a atras atenția în mod special. Sam, pe de altă parte, mi-a plăcut foarte mult, de la felul în care vorbește și până la felul în care se comportă. A fost un personaj de care poți să prinzi drag foarte ușor.

    Cartea s-a axat foarte mult pe romantism, lucru care pe mine nu m-a atras în mod special, însă a fost bine scrisă, relaxantă, lejeră, iar unele scene au fost surprinzătoare, s-au întâmplat anumite lucruri la care nu mă așteptam deloc. Elijah și Petr sunt două personaje pe care le-am ignorat mult, însă secretele ieșite la iveală au fost - din punctul meu de vedere - cutremurătoare.

    Deși mi-aș fi dorit mai multă acțiune și mai puține scene romantice, cartea în sine a fost bună și mi-a făcut mare plăcere să o citesc, motiv pentru care voi continua și cu celelalte două volume, din curiozitate. O recomand celor ce iubesc atât genul fantasy, cât și genul romance (înclinând mai mult spre romance). 4,5/5⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„aripi de brumă” - Sylvia Day

 

    Am decis să duc această carte până la final din două motive: a fost scurtă - 213 pagini și eram curioasă dacă totuși avea să mă surprindă cu ceva.

    Fără să plictisesc cu prea multe detalii inutile, o avem pe Teagan care decide să iasă la plimbare cu prietena ei cea mai bună și cu câinii ei. Neatentă, este lovită din plin de o mașină și azvârlită în aer, apoi este remarcată de un bărbat bine făcut, atrăgător, bărbie ascuțită, mușchi bine conturați - tot pachetul - care este pur și simplu nervos fără motiv că o străină nu a fost atentă. În ciuda faptul că Garett este iritat peste măsură, protagonista vorbește încontinuu de atracția sexuală dintre ei - cuvinte total în opoziție față de scena care are loc.

    Prietena ei nu este deloc interesată de cum se simte, ba mai mult, o sună câteva ore mai târziu să îi spună că a găsit profilul de internet al bărbatului, în loc să o întrebe dacă îi este bine. Scena asta m-a iritat foarte tare. 

    De aici începe așa-zisa acțiune. Garett o caută acasă pe Teagan, îi poruncește să îl invite înăuntru și își dorește o relație cu ea.

    Următoarele zeci de pagini din carte nu au altceva decât sex, mâncare comandată, sex, mâncare comandată etc. Foarte mult accent pe aceste două lucruri, să nu mai spun faptul că scenele dintre cei doi sunt plictisitoare, lipsite de emoții, reci chiar. Nu am reușit deloc să mă apropiu de Garett odată cu protagonista, - culmea că acțiunea a fost relatată din perspectiva ei, deci ar fi trebuit să fie mai simplu - ba chiar m-au enervat la culme amandoi.

    Modalitatea de scriere mi s-a părut ușoară, banală, deloc pompoasă, dar în unele momente nu mai reușeam să țin pasul cu cine vorbește și al cui sunt replicile.

    Finalul cărții este relatat din perspectiva lui Garett. Ceea ce ar fi trebui să fie o întorsătură de situație care să dea cititorul pe spate nu a fost altceva decât o idee banală, probabil gândită în ultima clipă. Nu a fost nici un indiciu pe parcurs, ba chiar acel personaj important s-a comportat aiurea, deloc cum s-ar fi comportat altcineva în acea situație. Nu s-au legat între ele multe lucruri.

    Pe scurt, plictisitoare, nu are nimic de oferit și nici măcar titlul nu am înțeles ce vrea să însemne. Nu recomand. ⭐️☆☆☆☆

De vorbă cu Cătălina Pană

1. Îți mulțumesc că ai acceptat invitația de a lua parte la acest interviu. Poți să îmi spui, te rog, câteva cuvinte despre tine? Ce te definește ca persoană și care ar fi trei cuvinte care te-ar descrie cel mai bine?

Îți mulțumesc pentru invitație. Drept să spun am fost puțin surprinsă, dar înseamnă că trebuie să fi făcut ceva bun. Nu sunt fanul laudei de sine, nici despre propria persoană nu vorbesc prea des.

Sunt o tipă relativ normală. Spun “relativ” pentru că am tendința de a o da în extreme câteodată. Am zile când abia aștept să mă înconjor cu oameni frumoși și să stau la taclale până în zori, dar am și zile (din ce în ce mai multe odată cu înaintarea în vârstă) când m-aș izola între pereții bibliotecii sau pe o insula pustie unde să pot scrie și citi în voie.

Dacă mă crezi sau nu, ceea ce mă definește este nesiguranța. Poate de aceea mi-au trebuit zece ani să mă apuc serios de scris. Unii ar spune că am ratat startul, eu zic doar că am așteptat momentul potrivit (oare?). Râd. Cum spuneam, nesiguranța mă definește.

Cât despre cele trei cuvinte pe care le aminteai… măi, să fie! Acum mă scarpin în creștet. Cititor, povestitor, om.

 

2. Când și cum ai început să scrii?

În clasa a cincea un profesor mi-a descoperit o poezie. El m-a încurajat să scriu. Am continuat în liceu cu poezie și proză scurtă pe care le mai regăseam câteodată în paginile vreunei reviste locale, sub atenta îndrumare a marelui Dan Mucenic – scriitor, publicist, gazetar, mentor - dar de scris serios m-am apucat anul trecut. Oarecum am fentat pandemia.

 

3. Ce te-ai determinat să scrii "Dama de pică" și care au fost sursele principale de inspirație?

După cum bine știi, Dama de pică este o carte cvasi-biografică. Adică am îmbinat elemente din viața proprie cu multă ficțiune și a ieșit ce a ieșit.

Această carte a fost o reală provocare, mai ales pentru că, fiind legată de realitate, a trebuit să îmi reamintesc cum era viața pe atunci și să reintru în pielea unei tinere de 22 de ani. Dar cred că cea mai mare provocare a fost să lupt cu propriile amintiri. Am râs și am plâns scriind. Perioada Austria a fost cea mai frumoasă și cea mai urâtă din viața mea. Poate că aceste extreme m-au ajutat la conturarea poveștii ca un carusel de emoții.

 

4. Cât timp aloci, în medie, scrierii unei cărți?

Ah, asta depinde de subiect, de inspirație și de cât timp am la dispoziție. Dar chiar dacă nu scriu într-o zi, notez măcar o idee pe care să o folosesc în proiectul la care lucrez. Am zile când scriu jumătate de capitol, am zile când scriu două fraze. Important este să nu mă opresc din scris. Nici Roma n-a fost construită într-o zi, nu?

Dama de pică a fost scrisă în aproximativ un an, iar A ta, Mia, următoarea mea carte mi-a luat doar trei luni. Parcă mi-a curs din degete povestea asta.

 

5. Ai avut momente în care ai simțit că vrei să renunți? Ce te-a încurajat să continui?

Oh, da! Multe. Dar cum niciodată nu mă apuc de scris o carte având un sfârșit în minte, eram și eu curioasă de cum se va termina povestea.

Și mai este prietena mea Raluca. Ah, dacă fata asta ar fi putut să mă bată la cap seară de seară pentru un capitol nou, ar fi făcut-o. Poate și scepticismul familiei m-a determinat să scriu mai departe. Am vrut să le demonstrez că se poate. Poate. 😊

 

6. Care crezi că sunt părţile tale forte ca scriitor ? Ce slăbiciuni crezi că ai ?

Părți forțe?  Eu mă inspir din realitate și poate de aceea cititorul se apropie mai bine de personajele create de mine. Slăbiciune îmi este poate încrederea mea oarbă în umanitate.

Îți spun din start. Nu vei citit de la mine decât povești cu happy-end. Este destulă tristețe pe lumea asta. Mă pot auto-proclama negustor de speranță? 😊

 

7. Care au fost obstacolele de care te-ai lovit atunci când ai încercat să publici în România? Ți-ai dorit vreodată să publici și în alte țări?

Urăsc așteptarea goală. Cred că am mai spus asta, dar lipsa unui răspuns este mai frustrantă decât un refuz, iar tactica asta a liniștii din partea editurilor este dezamăgitoare.

Să public în alte țări? Stai puțin că abia am lansat prima carte. În română. În plus, stilul meu de scris conține foarte multe expresii neaoșe, greu de tradus în alte limbi. Aș putea scrie o carte in engleză, dar nu cred că ar avea același farmec.

 

8. Ai un gen literar preferat? Dar un autor?

Citesc cam tot ce îmi pică în mână, de la thriller la fantasy, dar marea mea dragoste va rămâne romanul erotic. Autori preferați ar fi mulți, prea mulți ca să-i amintesc pe toți, dar o listă scurtă pot face: J.R.R Tolkien, Stephen King, Vlad Mușatescu, Rodica Ojog-Brașoveanu, Vi Keeland, Frank Herbert, Charles Bukowski. După cum vezi, o listă cu scriitori care nu au nimic în comun.

 

9. Care sunt hobby-urile tale, bineînțeles, pe lângă scris?

Am cochetat o vreme cu pictura, apoi cu teatrul amator, dar cum tot ceea ce face omul cu mâna lui se numește… lucru manual (wink-wink) sunt mare amatoare de proiecte DIY. Ah, să nu uit de flori și grădinărit.

 

10. Ce proiecte de viitor ai plănuit și cu ce ne vei surprinde?

Dacă ar fi să te iei după mine ai crede că aș vrea să scriu toate cărțile din lume. Dar ca să revin cu picioarele pe pământ am în plan o serie de trei cărți erotice, din care primele două sunt finalizate, iar a treia în lucru. Am de asemenea intenția de a scrie o poveste legată oarecum de Dama de pică, vreau să scriu o antologie de povești erotice – un fel de Decameron al zilelor noastre.

Vezi? Și aici am o listă lungă. Timp să fie. Și inspirație.

 

11. În încheiere, ai dori să mai adaugi ceva?

Ar fi prea clișeic să le transmit cititorilor să cumpere Dama de pică? Hmmm, poate. Dar tot o fac.

Vreau de asemenea să îți mulțumesc încă o dată pentru această oportunitate de a ajunge mai aproape de publicul iubitor de carte. Mă înclin.

Lecturi plăcute tuturor!

           

Mulțumesc mult Cătălina pentru acest interviu minunat. ❤️

 

 

 

„Daruri periculoase“ - Mary Jo Putney

   O carte - chiar cărticică aș putea spune - relaxantă și perfectă pentru momentele în care nu ai chef să îți iei angajamentul de a citi o carte mai mare și serioasă. A avut doar 132 de pagini și am citit-o în câteva ore, în decursul unei zile.

    Subiectul a fost unul simplu și clișeic. După ce Lordul Ranulph o aude pe Leah cântând la harpă în pădurea sa, se îndrăgostește de melodiile ei, însă nu și de frumusețea acesteia. Leah este o fată banală, chiar ușor urâțică și care visează să ajungă la Londra. Reușind să îi citească gândurile, Lordul îi oferă fetei frumusețea în schimbul unui favor după care se va întoarce mai târziu. Cu greu, Leah acceptă înțelegerea.

    Am fost plăcut surprinsă de faptul că romanul a avut și un strop de fantasy, pentru că l-am început mai mult din plictiseală, crezând că e o cărțulie cu o mică poveste de dragoste simplă.

    După ce ajunge la Londra, în mod evident Leah caută să se îndrăgostească. 

    Pe parcursul poveștii, Ranulph a purtat câteva conversații cu Kamana - și ea o zână a pădurii. Inițial credeam că prezența ei a fost folosită doar pentru a explica unele scene din perspectiva Lordului, fără a crea un monolog plictisitor. Am fost plăcut surprinsă de importanța ei în povestea de dragoste a lui Leah și ce a ascuns.

        Finalul a fost satisfăcător, firele narative s-au împletit frumos și mulțumitor. 

      Din păcate, nu am reușit să mă atașez de nici unul din personaje. Fiind și foarte mică, acțiunea a părut pe repede-înainte, scenele veneau și plecau, acțiunea se derula și se tot derula, până când am ajuns imediat la final.

        Per total, nu e o carte cine știe ce strălucită și probabil că a fost scrisă în câteva zile, dar a fost bine primită în perioada asta aglomerată în care nu am avut timp să-mi iau angajamentul unei cărți mai serioase. Nici nu am avut cine știe ce așteptări de la ea. E un subiect cu potențial și sunt sigură că dacă ar fi rescrisă într-un mod serios, cu scene mai complexe, mai multe fire narative și mai multe dezvăluiri din viața personajelor ar ieși ceva cu totul surprinzător. 

       A fost mai mult o carte din care se poate desprinde o anumită învățătură - ca un sfat dat de cineva mai pe larg. Recomand pentru relaxare, plictiseală sau ceva care pur și simplu să ocupe timpul și să simți că ai citit, totuși, ceva în perioadele prea pline. Mi-aș fi dorit să mă pot atașa măcar de un personaj. 4,5/5 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Christine” - Stephen King

     O carte superbă, minunată, intrigantă, plină de suspans, extrem, extrem de bine scrisă și care a câștigat toate aprecierile și laudele mele. Am fost impresionată atât de subiectul abordat, cât și de modul de scriere - plin de emoții și suspans, dar totodată lejer acolo unde a fost cazul.

    

    Cartea are la bază un altfel de triunghi amoros, cel dintre Arnie - un băiat banal de la școală, ținta tuturor batjocurilor, clasicul adolescent cu acnee și ochelari care nu are prea mulți prieteni, Leigh - fata drăguță pe care toți o doresc și nu își explică ce poate să vadă la un băiat ca Arnie, și, nu în ultimul rând, Christine - la prima vedere, o mașină normală, un Plymouth Fury vechi, pe care fostul său proprietar nu s-a mai chinuit să o repare de câțiva ani buni.

    Deși Arnie este principalul punct de interes, mi s-a părut interesant faptul că acțiunea a fost relatată din perspectiva singurului său prieten, Dennis. Trecând cu mașina pe drumul spre casă, Arnie o vede pe Christine parcată în fața casei bătrânului LeBay cu semnul De Vânzare și îi spune lui Dennis să oprească. Se târguiește cu bătrânul - veteran de război. Din perspectiva lui Dennis, prietenul său a fost păcălit să cumpere la un preț prea mare o bucată de fier vechi.

    Arnie își imparte timpul între școală și garajul unde vrea să o repare pe Christine, spre disperarea părinților, a iubitei sale și a lui Dennis.

    Prima parte a romanului este relaxantă, menită să ne introducă în atmosfera romanului, o atmosferă clasică, retro, o atmosferă în care m-am simtit genial și mi-am dorit, cu fiecare pagină, ca romanul să nu se termine niciodată.

    Lucrul care l-am apreciat mai puțin a fost ideea ca a doua parte a cărții, după ce Dennis are un accident și trebuie să stea în spital până la iarnă, să fie relatată la persoana a III-a. Defapt, pot să spun chiar că nu am apreciat această tranziție mai deloc.

    Lucrurile între Leigh și Arnie evoluează treptat, însă fata începe să creadă și ea că este ceva malefic la mașină, că ceva paranormal s-ar putea petrece și ar fi peste puterile ei de înțelegere. Ajunge să creadă că mașina vrea să o omoare.

    În oraș au loc o serie de accidente de mașină, dar poliția susține că acestea ar fi niște crime. Arnie are întotdeauna un alibi, iar părinții lui chiar confirmă faptul că s-a aflat ori acasă în pat, ori a fost la un turneu de șah, ori a fost la atelier.

    În partea a treia revenim la acțiunea relatată din perspectiva lui Dennis, lucru care m-a bucurat nespus. Chiar am râs singură de teama că romanul a fost început la persoana I, iar autorul s-a răzgândit și a continuit la persoana a III-a după un timp.

    Am savurat fiecare pagină și fiecare capitol, care aducea cu sine ceva cu totul nou.

    Finalul a fost extraordinar din punctul meu de vedere. Mi-a plăcut enorm maniera în care s-au așezat lucrurile și ce decizie a luat Stephen King în a încheia această poveste. Un roman superb, înzestrat cu tot ce îi trebuie. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️