„Mexican Gothic” - Silvia Moreno-Garcia

 

    Cartea reprezintă prima mea întâlnire cu autoarea și, recunosc, modul ei de scriere este foarte relaxant și cursiv, nici măcar nu am remarcat cum dădeam pagină după pagină, cufundată în atmosfera sumbră creată.

    După ce primește o scrisoare ciudată de la verișoara ei, - o scrisoare care nu o reprezintă deloc, căci Catalina era o fată plină de viață, drăguță - Noemi decide să îi facă o vizită la Locul Înalt, unde locuiește împreună cu noul ei soț și restul familiei.

    Primele 200 de pagini încearcă să ne introducă în atmosferă, să ne facă cunoștiință cu personajele și să creeze relații între ele. Personal, mi s-a părut cam plictisitor totul. În afară de vizitele la bătrâna ce îi prepara Catalinei o anumită poțiune pentru somn și legendele aflate de la ea, restul acțiunii - deși a fost minunat modul de scriere - nu m-au făcut să mor de nerăbdare să aflu secretele casei, căci nici măcar nu mi-au trezit vreun interes pentru ele. Prima parte a fost o lectură plăcută, dar fără prea mare curiozitate.

    Cu toate astea, ultimele 100 de pagini au schimbat complet situația, adrenalina a crescut, lucrurile petrecute m-au făcut să îmi doresc în sfârșit să aflu mai multe, iar dezvăluirea și deznodământul a fost unul pe măsură. A meritat toată așteptarea, căci credeam că am deslușit misterul, însă nu a fost deloc la ce mă așteptam.

    Am fost foarte mulțumită de cum s-a legat totul. Din păcate nu am reușit să mă atașez de niciun personaj, iar pe Noemi am considerat-o cu nasul pe sus și prea plină de ea. Făcând abstracție de aspectele respective, cartea a fost frumoasă, povestea la fel.

    Dacă și primele 200 de pagini ar fi avut mai multă adrenalină și mai multe scene interesante, i-aș fi acordat 5 stele. Chiar și așa, recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️☆

„Regele Malefic”, Vol. II - Holly Black

 

    Față de primul volum, atmosfera din al doilea roman al seriei Făpturile Văzduhului a fost mai antrenantă, plină de suspans și de viață, trădările au fost la tot pasul, iar întorsăturile de situație, nelipsite.

    Aici am ajuns să îl cunosc mult mai bine pe Cardan, să îi înțeleg, cumva, idealurile în viață, fricile, dar și modul în care a crescut și cum i-a impactat acest lucru gândirea. În primul volum mi-a fost indiferent, nu l-am remarcat aproape deloc, oferindu-mi impresia unui prinț mofturos și nedemn de luat în seamă. Evoluția relației dintre el și Jude mi s-a părut minunată. Scene dintre cei doi, dialogurile, expresiile cu dublu sens și jocurile de cuvinte dintre ei au fost exact ce trebuie.

    Avem, pe de o parte, plot-ul în care Regatul Mării își dorește o alianță prin căsătoria dintre Nicasia și Cardan, dar avem și nunta surorii lui Jude cu Locke.

    Nunta nu pot să spun că mi-a captat atenția în mod deosebit, Locke mi-a devenit antipatic încă de când am aflat, în primul volum, care au fost intențiile sale cu Jude și planul său în ceea ce o privește pe Taryn - viitoarea sa soție. În schimb, lucrurile care se petrec în timpul nunții, unde ajunge Jude și ce trebuie să facă pentru a ajunge înapoi m-au ținut în suspans până la finalul lecturii.

    Credeam că lucrurile se vor liniștii, însă gestul lui Cardan din ultimul capitol m-a lăsat cu foarte multe semne de întrebare și foarte nerăbdătoare să încep volumul al treilea.

    În concluzie, nici această carte nu m-a dezamăgit. Dimpotrivă, chiar se simte o evoluție a personajelor, acțiunea în sine nu te lasă să respiri, iar adrenalina este la ea acasă. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

    

„Vraja Corbilor” - Margaret Rogerson

 

    Primul lucru care m-a atras la cartea asta a fost coperta. O frumusețe ca asta cu siguranță că ascunde o poveste frumoasă și, încercând să mă conving de acest lucru, am citit și descrierea. La fel, mi s-a părut intrigantă și ardeam de nerăbdare să aflu ce alte secrete vor mai ascunde paginile cărții.

    Ideea care mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că Zânele nu sunt capabile să facă Meșteșug, (să picteze, să coacă pâine, să croșeteze, să aprindă un foc, etc) căci se transformau în praf și pulbere.

    Tocmai din această cauză, Zânele tânjeau din tot sufletul după Meșteșug uman; lucru care ne conduce la intriga romanului: protagonista îi face un tablou Prințului Toamnei, însă pictează în ochii lui tristețe umană. Zânele nu au voie să simtă astfel de lucruri și, după ce conștientizează în ce probleme l-a băgat, Rook - prințul - o răpește pe Isobel și o duce pentru a fi judecată. Până aici, cartea a fost fenomenală.

    Primul lucru care nu mi-a plăcut a fost ușurința cu care Isobel a acceptat să plece. Întâi era revoltată, dar apoi mi-a dat brusc impresia că și-ar dori să meargă cu el. Nici măcar nu și-a luat la revedere sau adio de la familie și a plecat pur și simplu.

    Mai bine de jumătate din carte prezintă drumul celor doi către Ținutul Zânelor, drum care pe mine m-a plictisit teribil. Se întâmplă câteva lucruri, apar Vânători, avem și câteva divergențe între Rook și unul din ei, niște confruntări... nu a fost destul de interesant încât să le țin minte și mi-au zburat ușor din minte.

    Brusc, Rook se răzgândește și îi spune lui Isobel că nu a fost o decizie bună și vrea să o trimită înapoi acasă. Nici măcar nu am reușit să ajung unde mi-a promis cartea, simțind astfel că am citit degeaba. Decizia m-a dezamăgit profund.

    În doua parte a cărții cei doi decid să păcălească Zânele și să le spună că pictura și emoțiile redate au fost intenționate, participă la un bal, i se oferă o rochie... 

    Mi-a plăcut o anumită scenă în care Isobel a fost transformată în iepure pentru distracția unei Zâne, dar la scurt timp a început să uite cine era și să creadă că fusese toată viața acel animal.

    Per total, cartea a fost pentru mine o mare dezamăgire. Se putea mult mai bine. Nu a fost antrenantă, nu a fost suspans, totul s-a rezolvat prea ușor, întorsăturile de situație nu au fost suficient de interesante. Îmi pare rău de începutul ei care a fost minunat și de modul de scriere al autoarei. Dacă nu scria atât de bine, probabil că o abandonam la un moment dat. 2,5/5⭐️⭐️⭐️☆☆

„Fable”, Vol. I - Adrienne Young

 

    Profitând de reducerile de la Storia Books cu ocazia împlinirii a cinci ani de activitate, nu se putea să nu îmi umplu și eu coșul cu câteva cărți fantasy. Printre ele s-a numărat și Fable, prima carte dintr-o duologie scrisă de Adrienne Young.

    Personal, nu am știut deloc ce mă așteaptă între pagini, nu am citit deloc descrierea și am luat-o la recomandările celor din jur. Și mă bucur nespus că am făcut-o. A avut toate elementele pe care eu le iubesc la o carte: lumea a fost una imaginară, au fost prezenți pirați, insule, nave, scoici, călătorii pe mare; o atmosferă așa cum îmi place mie.

    După ce este abandonată pe o insulă de către însuși tatăl ei, Fable se luptă cu viața pentru a ajunge înapoi la el și a-i cere ce i se cuvine: un loc în echipajul său. După patru ani în care i-a fost foarte greu, a adunat și a vândut pyre, uneori mânca alge chiar și o lună întreagă, s-a chinuit să-și ascundă banii, protagonista reușește să încheie un pact cu West prin care o va duce în Strâmtori, unde are de gând să dea ochii cu tatăl său.

    Am apreciat faptul că membrii echipajului au fost introduși treptat în acțiune, nu toți deodată astfel încât să nu mai înțeleg care cine e.

    Cel mai mult mi-a plăcut povestea lui West și a Willei, trecutul lor, cine a fost mama lui West și, cel mai important, mi-a plăcut faptul că i-am văzut doar prin ochii lui Fable, astfel că ceea ce a crezut ea ni s-a prezentat ca fiind realitate, iar întorsătura de situație și adevărul relației lor a fost neașteptată.

    Lumea din jur a fost cam slăbuț dezvoltată, însă era de așteptat. Fable și-a trăit copilăria pe nava tatălui ei, apoi ultimii patru ani din viață pe insula pe care a fost abandonată. Ca cititor, știam doar ce știa și ea.

    Povestea a fost antrenantă, nu m-am plictisit nicio clipă, fiecare scenă a fost plină de suspans și nu mi-a venit să cred atunci când am ajuns la finalul romanului. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Mai rece ca gheața”, Vol. II - Jennifer L. Armentrout

 

    Încep cu faptul că volumul doi din această serie mi-a plăcut mult mai mult decât primul. Comportamentul personajelor, suspansul, modul în care a evoluat acțiunea - totul a fost minunat și m-a impresionat la modul cel mai serios.

    După finalul sfâșietor din primul volum, unde Roth a avut parte de un destin care a sfâșiat inima Laylei, aici avem parte de mai multe momente alături de Zayne.

    Cartea m-a ținut în suspans nu doar din pricina faptului că abia așteptam să aflu cine este Lilinul, cum s-a născut și, cel mai important, cum îi afectează viața protagonistei, ci și din cauză că ardeam de nerăbdare să aflu cum va evolua relația dintre ea și Gardianul Zayne. Nu sunt un mare fan romance, citind cărți de genul acesta în momente în care simt că am nevoie de ceva ușor, însă volumul al doilea m-a făcut să stau tot timpul în alertă și să ard de nerăbdare să aflu ce se va întâmpla cu cei doi.

    În prima carte nu l-am băgat în seamă pe Zayne în mod special, dar aici mi-a atras atenția de nenumărate ori prin grija pe care o are față de Layla, prin devotamentul său necondiționat și mai ales prin puritatea inimii și a sentimentelor sale. 

    Layla, în schimb, a avut câteva scene în care pot să spun că m-a supărat. După ce ea și Zayne decid să își dea o șansă relației lor, în ciuda aspectelor atât de diferite și a naturii lor, Roth se întoarce și îi fură din nou atenția Laylei.

    Inițial nu înțelegeam de ce Bambi a rămas pe Layla și nu s-a întors la Roth, dar spre final totul a devenit mai clar și mi-a plăcut foarte mult faptul că a existat o explicație atât de bună pentru momentele în care Zayne a putut să o sărute pe protagonistă. Din punct de vedere romantic, acțiunea a fost minunată (cu riscul de a mă repeta, în afară de acel moment în care Layla a acționat fără să se gândească și la inima Gardianului).

    Fiecare capitol a fost intrigant, a adus cu sine ceva nou, ceva neașteptat și nu m-am plictisit nici măcar o clipă.

    Întorsătura de situație cea mai mare a fost la final, exact în ultimele două pagini, chiar când am crezut că am aflat totul.

    Dacă în primul volum am iubit-o pe Stacey, aici am adorat-o. E o fată amuzantă, energică și entuziastă, iar dialogurile dintre ea și Layla au fost pline de umor.

    Nu am citit încă al treilea volum, dar pot să spun deja că sunt foarte mulțumită de serie și va rămâne mereu una din preferatele mele, un fantasy care mi-a ajuns la suflet. Nu mi-aș dori să fiu deloc în pielea Laylei, nu doar din cauza vieții pe care o are și din cauza lucrurilor prin care trebuie să treacă datorită naturii ei, însă chiar nu m-aș putea decide între Roth și Zayne. Chiar dacă Roth este mai glumeț și mai curajos în unele momente, amândoi sunt buni, sinceri și luptă să o țină pe Layla fericită și în siguranță. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Kyle”, Vol. II - Lena Hills

    După ce am rămas plăcut impresionată de personajul Kyle, prezent în primul volum al seriei, mi-am spus că trebuie neapărat să citesc și următoarea carte atunci când am aflat că îi va fi dedicată lui. 

    

    După ce se întoarce din tabăra creștină, Kyle începe cursurile la o școală nouă, cu speranța că de data asta va fi altfel.

    Optimismul său crește atunci când află că Salome studiază în același loc și îl invită la un ceai.

    Intriga este declanșată atunci când Kyle dă ochii cu Roy, un băiat care i-a făcut în trecut viața amară - Roy lucrează la ceainăria unde l-a invitat Salome.

    De aici, am simțit cumva că totul merge la vale, iar acțiunea este grăbită. Nu am reușit să mă atașez de nimeni, iar simpatia mea pentru protagonist s-a diminuat cu fiecare capitol.

    Kyle nu este un băiat ca toți ceilalți. Iubește diferit, iubește într-un mod în care o mare parte a societății l-ar blama pentru sentimentele sale, însă el este resemnat cu asta și își trăiește viața fără să se simtă constrâns de „normalul” din jurul său.

    Pe parcursul cărții, relația dintre el și Roy evoluează de la ură și vorbe grele la prietenie, dând la o parte perdeaua ce le acoperea sentimentele amândurora în momentul în care sunt păcăliți de Salome și Kenan să se cazeze la cabană în aceeași cameră. Roy îi împărtășește lui Kyle o parte din trecutul său sumbru și trist, dar apoi dispare și se refugiază la casa în care locuiește bunicul său.

    Finalul a fost cumva evident, însă lucrul important la această carte a fost drumul parcurs de cei doi băieți până acolo.

    Roy întruchipează tipologia unui băiat rău care se ascunde după vorbe și fapte grele adresate celor care sunt ca el, tocmai pentru a-și camufla această latură pe care nu este dispus să o accepte.

    Evoluția nu a fost rea, a fost firească și logică, însă acțiunea în sine mi s-a părut foarte grăbită. Am avut impresia că autoarea nu a știut cum să mai termine cu această carte - spun asta deoarece Kenan a fost mult mai bună și a fost peste așteptările mele în ceea ce privește evoluția personajelor.

    Ca o părere personală, aș spune că romanul Kyle ar fi putut avea cel puțin încă o sută de pagini pentru a surprinde așa cum trebuie această relație.

    Este o carte plină de curaj, o carte care ne arată că nu este chiar atât de ușor să te integrezi în societate atunci când reprezinți o minoritate și o posibilă țintă. În timp ce Kyle a ales să își accepte această latură, Roy a încercat să lupte cu ceea ce este și să își nege sentimentele - dar, în fața iubiri adevărate, într-un final tot va ieși la suprafață adevărul. ⭐️⭐️⭐️☆☆

„Umbrele care ne despart” - Tricia Levenseller

 

    Când am auzit de apariția acestei cărți, trebuie să recunosc faptul că îmi imaginam o carte mult mai complexă, cu o lume puternic conturată și o tentă mai dark,  o atmosferă mult mai sumbră și mai dramatică decât a fost în realitate. Totuși, nu am fost deloc dezamăgită.

    Cartea în sine reprezintă un fantasy ușor de citit, în care predomină dialogul, iar accentul cade pe relația dintre personaje.

    Acțiunea începe cu o confesiune făcută de Alessandra, protagonista cărții, în care ne mărturisește faptul că nici după trei ani nu a fost găsit cadavrul băiatului de care a fost îndrăgostită și care, evident, i-a frânt inima.

    Inițial mă gândeam că e pur și simplu un început care să atragă atenția, un început care să teleporteze instant cititorul în lumea creată de autoare, dar m-am bucurat să aflu că a avut însemnătate pe parcurs și, cel mai important, a avut repercursiuni și m-a ținut în suspans atât pe mine ca cititor, dar și pe protagonista cărții, care nu știa ce se va alege de planurile ei și de viitorul acesteia.

    După ce își pune în aplicare planul malefic de a ajunge la castel și de a fi curtată de însuși regele, Alessandra se bucură de invitația acestuia de a rămâne la castel. Lucrurile nu se îndreaptă unde am presupus la început, ci dimpotrivă, între cei doi se leagă o frumoasă prietenie în care își oferă reciproc ajutorul.

    Am îndrăgit și am urât personajele secundare care au apărut pe parcursul cărții, fiecare din ele reușind să îmi stârnească anumite emoții în proporții mai mari sau mai mici.

    Dacă după un timp am început să mă plictisesc și aproape că am abandonat cartea, scena în care Alessandra și Regele Umbrelor au fost surprinși făcând baie împreună dezbrăcați și au stârnit un val de reacții m-a făcut să continui. De acolo și până la final am citit cartea cu sufletul la gură pentru că nu m-am așteptat la cele două întorsături de situație care au avut loc.

    Regele știa că cineva vrea să îi ia viața, iar pe lângă asta, se mai confrunta și cu problema în care assasinul fura bani de la bogați și îi dădea săracilor.

    Consider că totul s-a îmbinat frumos și armonios și nu au existat lipsuri în acțiune.

    Mi-a plăcut mult și explicația oferită cu privire la umbrele regelui, informațiile despre viața sa, de ceea ce s-a întâmplat în trecut și ce repercursiuni există în prezent.

    Per total cartea este ușurică, se citește repede și nu oferă prea multe bătăi de cap cu o lume complexă sau cu prea multe fire narative. E o carte perfectă pentru momentele în care nu ai chef să citești un fantasy greoi, dar nici nu vrei să citești alt gen literar. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Zaida” - Anays M.

     Am început această carte fără prea multe așteptări, gândindu-mă că va fi încă o lectură de relaxare pentru weekend. Nici nu am mai citit nimic de la Anays, așa că nu știam cum scrie sau despre ce scrie, iar descrierea Zaidei am citit-o printre rânduri. Am decis să îi dau o șansă din pură curiozitate, nefiind în stare să îmi imaginez ce aș fi făcut eu în locul protagonistei, cum aș fi reacționat după ce aș fi aflat de boala mea? Cui aș fi spus sau unde aș fi mers? 

    După primele 50 de pagini, pot să spun că lectura m-a vrăjit și m-a acaparat complet, până când am ajuns la finalul cărții.

    Modalitatea asta de scriere - cu descriere predominantă, trăiri interioare și dialog puțin - am mai întâlnit-o într-o altă serie și mi-a plăcut. Nu știam dacă e de vină autoarea sau subiectul cărții, însă m-a surprins plăcut faptul că m-am lovit încă o dată de acest stil.

    După ce Zaida află că suferă de o boală incurabilă, boală ce îi va aduce încet, încet moartea, decide să plece de lângă omul iubit și să se întoarcă în fosta ei locuință. 

    Am apreciat mult experiența cu care autoarea a descris gândurile personajelor, căci relatarea a fost făcută din mai multe perspective, și, cel mai important, am apreciat realitatea lor, trăsăturile definitorii ale Zaidei, Robert, Victor, Nora Micaela, Christine darling - un personaj de-a dreptul interesant și chiar comic pe alocuri. Am avut chiar impresia că romanul a fost scris de mai multe persoane, pentru că personajele s-au diferențiat și remarcat foarte mult. Până și dialogurile și expresiile folosite au fost specifice pentru fiecare.

    Dacă la început aveam impresia că Zaida se confruntă cu o serie de întâmplări care păreau că nu se leagă, pe parcurs destinele s-au împletit frumos, întorsăturile de situație au fost și ele prezenta aproape constant, căci după lovitura din primele 100 de pagini, nu îmi imaginam cum mă mai poate surprinde cartea asta. Fiecare capitol a adus cu sine răsturnări de situație, momente care scoteau în evidență caracterul personajelor, dar și o acțiune dinamică, alertă, antrenantă.

    Nu îmi doresc să dezvălui foarte multe. Povestea mi-a plăcut mult și sunt mai mult decât convinsă că autoarea, înainte de a începe să scrie, a avut un plan foarte bine pus la punct. Nu au existat goluri, pasaje lipsă, lucruri care să nu se lege. Totul s-a împletit frumos și elegant, dar și șocant.

    Spre finalul cărții am fost atât de curioasă ce avea să se întâmple la nunta la care urmau să participe personajele, încât am citit pe nerăsuflate. Știam problema, știam cum vor reacționa, dar nu îmi puteam imagina cum aveau să se descurce mai departe, cum aveau să o scoată la capăt.

    Modul în care s-a terminat povestea Zaidei a fost neașteptat. Oricât aș vrea să spun că m-am așteptat la asta, adevărul e că m-a lovit din plin și nu știu dacă să fiu fericită sau tristă pentru cei doi.

    Din punctul meu de vedere, o carte minunată, cu un final minunat, și cu o protagonistă a cărei poveste de viață merită să fie auzită și citită. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Vicios” - Alexandra Condrat

    Din momentul în care am terminat de citit cartea Alexandrei, m-au cuprins o groază de emoții, trăiri, mi s-au derulat în minte o droaie de păreri, de cuvinte care descriu romanul acesta, însă, cumva, îmi vine foarte greu să le aștern în cuvinte. Aș putea spune că „Vicios” este o carte relaxantă, minunată, nici prea grăbită dar nici lentă. A fost scrisă exact cum trebuie și au fost dezvăluite cadre atât cât trebuie și cât a fost necesar.

    Totul a fost foarte bine pus la punct și țin neapărat să menționez faptul că romanul e ce trebuie.

    O avem în prim plan pe Beatrice, - care preferă să fie numită Baby, dar în română (Beibi) - o fire veselă, energică, directă și hotărâtă. Mi-a plăcut foarte mult modul în care a fost construită personalitatea ei, dar și dialogurile pe care le-a avut cu ceilalți pe parcurs. Am simțit că știe câte puțin din toate și are mereu vorbele la ea.

    Îndrăgostită încă din liceu de Vladi, Beatrice nu este văzută de acesta decât o soră cu care poate să împărtășească orice și să se confeze, găsind în Bea o alinare sufletească, un loc în care poate să își deschidă sufletul, convins că va găsi înțelegere și rezolvare, mai degrabă decât că va fi judecat.

    Beatrice își dedică vara barului de pe plajă, - Vicios - transformându-l într-un loc în care ceilalți se simt bine și în largul lor. Încet, încet, devine un loc de alinare pentru ceilalți, dar și un loc în care se pot dezlănțui, distra și petrece.

    Mi-au plăcut enorm personajele care au apărut pe parcurs; au fost reale, cu dialoguri naturale și personalități remarcabile: punkerul - l-am adorat din prima clipă pentru modul non-conformist în care alege să trăiască, dar și pentru sfaturile folositoare și modul în care el percepe viața; Călin - barmanul, cu care Beatrice ajunge să lege mai mult decât o prietenie, Cătălina, Adina, Bianca, Vladi - chiar dacă nu a reușit să o iubească pe Bea așa cum ea și-ar fi dorit, tot mi-am dorit de la început să aibă și el un final frumos.

    Deși nu mi-au plăcut în mod special secvențele în care au fost prea multe linii de dialog, conversațiile s-au desfășurat natural și am știut cine vorbește.

    Am încercat să anticipez finalul, însă nu mi-a ieșit deloc. Am fost surprinsă, însă nu dezamăgită. Nu a fost nimic forțat doar de dragul de a ieși totul așa cum și-a dorit autoarea, dimpotrivă, am simțit că decizile au fost luate de personaje, iar Alexandra a fost pur și simplu un ascultător care a oferit mai departe informațiile. 

    O carte perfectă pentru o zi relaxantă, leneșă, dar totodată și pentru o zi în care ai nevoie de un impuls ca să îți trăiești viața la maxim și să te ridici din pat încărcat cu voie bună. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

 

„Mai fierbinte ca focul”, Vol. I - Jennifer L. Armentrout

 

    Pot să spun că primul volum din seria Apocalipsa Elementelor m-a convins să continui și cu celelalte două volume din cauza subiectului interesant, a personajelor bine conturate, dar și a curiozității cu privire la firul narativ și la cum se va descurca Layla pe parcurs.

    După primele 200 de pagini îmi imaginam că voi scrie această recenzie cu mai mare drag și entuziasm și, deși mi-a plăcut mult, parcă simt că ceva a lipsit.

    Layla este o tânără de 17 ani, jumătate demon și jumătate gargui, care nu își dorește nimic altceva decât să ducă o viață normală și să meargă la școală alături de prietenii ei, Stacey și Sam. Layla locuiește într-o casă de Gardieni, fiind luată de aceștia de la un orfelinat încă de mică.

    Layla este îndrăgostită de Zayne, dar iubirea lor este imposibilă din două motive: sunt oarecum frați vitregi, iar sărutul Laylei i-ar absorbi sufletul.

    În viața protagonistei apare Roth, un demon trimis pe pământ cu o misiune secretă, o misiune care o are în prim plan pe Layla. Deși unele scene au fost deranjante și cumva forțate - mă refer la momente în care își atingeau buzele când vorbeau, își mângâiau obrajii sau se îmbujorau - interacțiunea dintre ei și evoluția a fost una bună. 

    Mi-ar fi plăcut să fie mai multă acțiune și mai puțină vorbărie, la un moment dar începeam să îmi pierd interesul deoarece se explicau prea multe prin dialoguri ce ocupau pagini întregi, în loc să se întâmple lucruri din care să aflu acele detalii.

    Stacey a reprezentat tiparul clasic al unei adolescente energice, plină de viață, doritoare să pună ochii pe un băiat atrăgător, astfel că nu mi-a atras atenția în mod special. Sam, pe de altă parte, mi-a plăcut foarte mult, de la felul în care vorbește și până la felul în care se comportă. A fost un personaj de care poți să prinzi drag foarte ușor.

    Cartea s-a axat foarte mult pe romantism, lucru care pe mine nu m-a atras în mod special, însă a fost bine scrisă, relaxantă, lejeră, iar unele scene au fost surprinzătoare, s-au întâmplat anumite lucruri la care nu mă așteptam deloc. Elijah și Petr sunt două personaje pe care le-am ignorat mult, însă secretele ieșite la iveală au fost - din punctul meu de vedere - cutremurătoare.

    Deși mi-aș fi dorit mai multă acțiune și mai puține scene romantice, cartea în sine a fost bună și mi-a făcut mare plăcere să o citesc, motiv pentru care voi continua și cu celelalte două volume, din curiozitate. O recomand celor ce iubesc atât genul fantasy, cât și genul romance (înclinând mai mult spre romance). 4,5/5⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„aripi de brumă” - Sylvia Day

 

    Am decis să duc această carte până la final din două motive: a fost scurtă - 213 pagini și eram curioasă dacă totuși avea să mă surprindă cu ceva.

    Fără să plictisesc cu prea multe detalii inutile, o avem pe Teagan care decide să iasă la plimbare cu prietena ei cea mai bună și cu câinii ei. Neatentă, este lovită din plin de o mașină și azvârlită în aer, apoi este remarcată de un bărbat bine făcut, atrăgător, bărbie ascuțită, mușchi bine conturați - tot pachetul - care este pur și simplu nervos fără motiv că o străină nu a fost atentă. În ciuda faptul că Garett este iritat peste măsură, protagonista vorbește încontinuu de atracția sexuală dintre ei - cuvinte total în opoziție față de scena care are loc.

    Prietena ei nu este deloc interesată de cum se simte, ba mai mult, o sună câteva ore mai târziu să îi spună că a găsit profilul de internet al bărbatului, în loc să o întrebe dacă îi este bine. Scena asta m-a iritat foarte tare. 

    De aici începe așa-zisa acțiune. Garett o caută acasă pe Teagan, îi poruncește să îl invite înăuntru și își dorește o relație cu ea.

    Următoarele zeci de pagini din carte nu au altceva decât sex, mâncare comandată, sex, mâncare comandată etc. Foarte mult accent pe aceste două lucruri, să nu mai spun faptul că scenele dintre cei doi sunt plictisitoare, lipsite de emoții, reci chiar. Nu am reușit deloc să mă apropiu de Garett odată cu protagonista, - culmea că acțiunea a fost relatată din perspectiva ei, deci ar fi trebuit să fie mai simplu - ba chiar m-au enervat la culme amandoi.

    Modalitatea de scriere mi s-a părut ușoară, banală, deloc pompoasă, dar în unele momente nu mai reușeam să țin pasul cu cine vorbește și al cui sunt replicile.

    Finalul cărții este relatat din perspectiva lui Garett. Ceea ce ar fi trebui să fie o întorsătură de situație care să dea cititorul pe spate nu a fost altceva decât o idee banală, probabil gândită în ultima clipă. Nu a fost nici un indiciu pe parcurs, ba chiar acel personaj important s-a comportat aiurea, deloc cum s-ar fi comportat altcineva în acea situație. Nu s-au legat între ele multe lucruri.

    Pe scurt, plictisitoare, nu are nimic de oferit și nici măcar titlul nu am înțeles ce vrea să însemne. Nu recomand. ⭐️☆☆☆☆

„Daruri periculoase“ - Mary Jo Putney

   O carte - chiar cărticică aș putea spune - relaxantă și perfectă pentru momentele în care nu ai chef să îți iei angajamentul de a citi o carte mai mare și serioasă. A avut doar 132 de pagini și am citit-o în câteva ore, în decursul unei zile.

    Subiectul a fost unul simplu și clișeic. După ce Lordul Ranulph o aude pe Leah cântând la harpă în pădurea sa, se îndrăgostește de melodiile ei, însă nu și de frumusețea acesteia. Leah este o fată banală, chiar ușor urâțică și care visează să ajungă la Londra. Reușind să îi citească gândurile, Lordul îi oferă fetei frumusețea în schimbul unui favor după care se va întoarce mai târziu. Cu greu, Leah acceptă înțelegerea.

    Am fost plăcut surprinsă de faptul că romanul a avut și un strop de fantasy, pentru că l-am început mai mult din plictiseală, crezând că e o cărțulie cu o mică poveste de dragoste simplă.

    După ce ajunge la Londra, în mod evident Leah caută să se îndrăgostească. 

    Pe parcursul poveștii, Ranulph a purtat câteva conversații cu Kamana - și ea o zână a pădurii. Inițial credeam că prezența ei a fost folosită doar pentru a explica unele scene din perspectiva Lordului, fără a crea un monolog plictisitor. Am fost plăcut surprinsă de importanța ei în povestea de dragoste a lui Leah și ce a ascuns.

        Finalul a fost satisfăcător, firele narative s-au împletit frumos și mulțumitor. 

      Din păcate, nu am reușit să mă atașez de nici unul din personaje. Fiind și foarte mică, acțiunea a părut pe repede-înainte, scenele veneau și plecau, acțiunea se derula și se tot derula, până când am ajuns imediat la final.

        Per total, nu e o carte cine știe ce strălucită și probabil că a fost scrisă în câteva zile, dar a fost bine primită în perioada asta aglomerată în care nu am avut timp să-mi iau angajamentul unei cărți mai serioase. Nici nu am avut cine știe ce așteptări de la ea. E un subiect cu potențial și sunt sigură că dacă ar fi rescrisă într-un mod serios, cu scene mai complexe, mai multe fire narative și mai multe dezvăluiri din viața personajelor ar ieși ceva cu totul surprinzător. 

       A fost mai mult o carte din care se poate desprinde o anumită învățătură - ca un sfat dat de cineva mai pe larg. Recomand pentru relaxare, plictiseală sau ceva care pur și simplu să ocupe timpul și să simți că ai citit, totuși, ceva în perioadele prea pline. Mi-aș fi dorit să mă pot atașa măcar de un personaj. 4,5/5 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Christine” - Stephen King

     O carte superbă, minunată, intrigantă, plină de suspans, extrem, extrem de bine scrisă și care a câștigat toate aprecierile și laudele mele. Am fost impresionată atât de subiectul abordat, cât și de modul de scriere - plin de emoții și suspans, dar totodată lejer acolo unde a fost cazul.

    

    Cartea are la bază un altfel de triunghi amoros, cel dintre Arnie - un băiat banal de la școală, ținta tuturor batjocurilor, clasicul adolescent cu acnee și ochelari care nu are prea mulți prieteni, Leigh - fata drăguță pe care toți o doresc și nu își explică ce poate să vadă la un băiat ca Arnie, și, nu în ultimul rând, Christine - la prima vedere, o mașină normală, un Plymouth Fury vechi, pe care fostul său proprietar nu s-a mai chinuit să o repare de câțiva ani buni.

    Deși Arnie este principalul punct de interes, mi s-a părut interesant faptul că acțiunea a fost relatată din perspectiva singurului său prieten, Dennis. Trecând cu mașina pe drumul spre casă, Arnie o vede pe Christine parcată în fața casei bătrânului LeBay cu semnul De Vânzare și îi spune lui Dennis să oprească. Se târguiește cu bătrânul - veteran de război. Din perspectiva lui Dennis, prietenul său a fost păcălit să cumpere la un preț prea mare o bucată de fier vechi.

    Arnie își imparte timpul între școală și garajul unde vrea să o repare pe Christine, spre disperarea părinților, a iubitei sale și a lui Dennis.

    Prima parte a romanului este relaxantă, menită să ne introducă în atmosfera romanului, o atmosferă clasică, retro, o atmosferă în care m-am simtit genial și mi-am dorit, cu fiecare pagină, ca romanul să nu se termine niciodată.

    Lucrul care l-am apreciat mai puțin a fost ideea ca a doua parte a cărții, după ce Dennis are un accident și trebuie să stea în spital până la iarnă, să fie relatată la persoana a III-a. Defapt, pot să spun chiar că nu am apreciat această tranziție mai deloc.

    Lucrurile între Leigh și Arnie evoluează treptat, însă fata începe să creadă și ea că este ceva malefic la mașină, că ceva paranormal s-ar putea petrece și ar fi peste puterile ei de înțelegere. Ajunge să creadă că mașina vrea să o omoare.

    În oraș au loc o serie de accidente de mașină, dar poliția susține că acestea ar fi niște crime. Arnie are întotdeauna un alibi, iar părinții lui chiar confirmă faptul că s-a aflat ori acasă în pat, ori a fost la un turneu de șah, ori a fost la atelier.

    În partea a treia revenim la acțiunea relatată din perspectiva lui Dennis, lucru care m-a bucurat nespus. Chiar am râs singură de teama că romanul a fost început la persoana I, iar autorul s-a răzgândit și a continuit la persoana a III-a după un timp.

    Am savurat fiecare pagină și fiecare capitol, care aducea cu sine ceva cu totul nou.

    Finalul a fost extraordinar din punctul meu de vedere. Mi-a plăcut enorm maniera în care s-au așezat lucrurile și ce decizie a luat Stephen King în a încheia această poveste. Un roman superb, înzestrat cu tot ce îi trebuie. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

    

„Ce știe doar vântul” - Amy Harmon

 După ce bunicul său, Eoin, moare, protagonista romanului - Anna - pleacă în Irlanda pentru a-i împrăștia cenușa în lac. Când ajunge în acel loc, are parte de un moment magic și călătorește în Irlanda anilor 1921.

    Nu am reușit prin nici o metodă să mă atașez de cineva, nu am simțit deloc emoți nici în dialoguri, dar nici în fapte sau în narațiune. Mai mult de atât, nu am reușit să simt deloc durerea protagonistei față de moarta lui Eoin. Personajele mi s-au părut robotice, totul s-a petrecut mecanic, fără viață, ca și când ar fi fost niște simple păpuși pe o scenă.

    Ce am apreciat la roman a fost confuzia care s-a creat în momentul în care a fost găsită pe lac, speriată și împușcată și motivele pentru care Thomas a confundat-o cu Anne, bunica protagonistei. A fost o idee bună, dar care nu a fost exploatată suficient și cu fiecare pagină mi-am dorit să ajung odată la final, să pot începe o altă carte.

    Anna mi s-a părut că a acceptat prea repede situația și s-a resemnat prea devreme că a ajuns acolo. Aș fi vrut mai mult suspans, mai multă acțiune, un prim instinct de a se întoarce acasă și de a face tot posibilul să scape. Protagonista mi s-a părut cumva cam prea moale și delăsătoare.

    Restul acțiunii mi s-a părut plictisitoare și nu a adus nimic nou. Nu am fost deloc surprinsă și nici nu am stat cu sufletul la gură legat de ceea ce avea să se întâmple în continuare.

    Un roman care, din păcate, nu a reușit să mă cucerească. M-a deranjat foarte mult și stilul de scriere, multă descriere și povestire fără de care romanul tot ar fi avut sens și multe scene moarte, paragrafe și pagini întregi care nu au împins acțiunea înainte sau nu au contribuit cu mare lucru. Îmi pare rău că nu mi-a plăcut, chiar am început lectura încântată de ideea cărții, căci seria Outlander mi-a plăcut la nebunie. Personal, nu recomand. 1,5/5⭐️⭐️☆☆☆

„Misery” - Stephen King

După ce scriitorul Paul Sheldon are un accident de mașină din cauza unei furtuni neașteptate, acesta se trezește imobilizat în casa lui Annie Wilkes. Picioarele îi sunt acoperite, însă își poate da seama după forma păturii că accidentul a fost mult mai grav decât credea.

Annie susține că este cea mai mare fană a lui, însă, după ce îi citește manuscrisul ce îl avea în momentul accidentului, îi obligă să îi dea foc, pe motiv că nu e suficient de bun și că are prea multe cuvinte obscene. Cum Paul nu obișnuiește să păstreze copi ale lucrărilor lui, nici digitale, nici fizice, bărbatul rămâne fără cartea la care a lucrat în ultimii doi ani.

Romanul este mai mult unul de tortură psihologică, dar și fizică, având în vedere gestul oribil și bolnav la care Annie recurge pentru a se asigura că Paul nu va evada din casa ei până când nu va scrie un nou roman despre protagonista ei preferată Misery.

O bună parte a acțiunii îl are în vedere pe Paul, singur cu gândurile sale, în timp ce Annie este plecată cu anumite treburi. În încercarea sa disperată de a găsi o cale de scăpare, dă peste niște articole decupate din ziare și, citindu-le, își dă imediat seama ce legătură are femeia cu toate lucrurile și care e motivul pentru care le-a păstrat. Mai mult decât atât, își dă seama și de ce le-a lăsat la vedere pe masă.

Annie îl torturează psihic, purtând cu el niște dialoguri în care orice s-ar întâmpla, îl face pe bărbat să fie vinovat. Îi plantează în minte ideea că el ar fi vinovat pentru tot ce se întâmplă în prezent și în viața lui. La un moment dat, Paul chiar ajunge să își pună anumite întrebări și să vorbească cu el însuși, aproape înnebunind privat de libertate.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că ne-au fost prezentate și capitole din cartea la care lucra romancierul.

Finalul nu a fost în totalitate surprinzător, însă au existat două elemente care m-au uimit complet. Pe de o parte, Paul a făcut un gest neașteptat cu manuscrisul său, iar pe de altă parte, Stephen King a introdus anumite pasaje care inițial nu mi-au stârnit curiozitatea, dar dezvăluirea adevărului despre ele m-au cucerit complet. A fost o legătură foarte fină dintre romanul la care Paul lucra și soarta lui Annie. O consider o carte foarte reușită, care se citește ușor și care îți trezește multe emoții. Capitolele în care femeia se comporta ca o nebună și teama din sufletul protagonistului au fost redate excelent. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Frumoasele adormite” - Stephen King, Owen King

        Un roman complex din toate punctele de vedere. Stephen King, alături de fiul său, Owen King, ne prezintă o situație total neașteptată: ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea femeile?

Tematica abordată mi s-a părut interesantă și am savurat fiecare pagină. Numărul mare de personaje nu a fost deloc deranjant, dimpotrivă, a reușit să ofere o perspectivă multiplă asupra lucrurilor și a desfășurării acțiunii. Au fost prezente o serie de tipologii, personalități, comportamente, reacții în diferite circumstanțe. Am apreciat faptul că fiecare personaj a avut ceva unic al său, ceva care să îl definească, fie că a fost vorba de o traumă din trecut, de un anumit tic în vorbire sau în comportament sau de un aspect fizic.

După ce femeile adorm, acestea nu se mai trezesc, ci sunt acoperite de coconi asemeni fluturilor. Dacă cineva îndrăznește să distrugă învelișul, femeile reacționează impulsiv și ucid, asemeni unui prădător ce își ucide prada, după care se culcă la loc. Un aspect interesant pe care l-am remarcat aici a fost faptul că femeile nu își ucideau copiii, ci îi duceau la cea mai apropiată persoană, apoi se întorceau la locul lor și dormeau în continuare.

Personajele mele preferate din toată cartea au fost Lila și Frank. Mi s-a părut că cei doi s-au remarcat cel mai mult, dar pe de altă parte mi-a plăcut și povestea lui Jared - fiul Lilei și al lui Clint.

    O singură femeie, Evie, reușește să adoarmă și să se trezească ca și cum totul ar fi normal. Nu este învelită în cocon, find total imună la fenomenul ciudat.

    Rămași singuri, bărbații se împart în două tabere: unii vor să o salveze pe Evie, în timp ce alții nu își doresc altceva decât să mențină haosul creat.

    Accentul romanului cade mai mult pe  personaje, pe reacțiile lor, pe modificările ce intervin în viața lor în momentul în care se declanșează boala numită Aurora și pe deciziile care le iau de-a lungul firului narativ. În partea a treia a romanului, interacțiunea cu femeia misterioasă - Evie - este mai de durată, mai complexă și mai amplă, unde reușim să aflăm mai multe detalii despre cine este ea cu adevărat, ce vrea și, cel mai important, cum pot fi salvate femeile.

    Un roman dinamic, fascinant, original și care reușește să țină cititorul interesat de poveste cu fiecare pagină, aducând de fiecare dată o informație nouă care să zdruncine toate teoriile făcute până atunci. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Dama de pică” - Cătălina Pană

Dama de pică este, din punctul meu de vedere, un debut surprinzător care vine la pachet cu tot ce trebuie: o poveste de viață plină de încercări și greutăți, personaje desprinse din viața cotidiană, o protagonistă a cărei personalitate este bine conturată, iar fiecare acțiune este justificată, și, nu în ultimul rând, scene pline de umor și dialoguri care te fac să râzi cu lacrimi.

Romanul ne-o aduce în centrul atenției pe Ioana Pop, o româncă pregătită să își părăsească țara pentru un trai mai bun în afară. Mi-au plăcut mult dinamismul și ritmul alert, dar nu grăbit al acțiunii. Totul a decurs natural, nu au existat scene fără sens, de umplutură și nici capitole importante dar prea grăbite. Totul a fost descris într-o manieră elegantă și care să te țină constant în priză.

Când Ioana Pop ajunge la locul de unde trebuie să ia autobuzul, este martoră la unele schimburi de replici dintre niște indivizi - replici destinate să teleporteze cititorul în țara natală a protagonistei.

Șoferul Nelu este și el, din punctul meu de vedere, un personaj tipic meleagurilor românești. Modul în care se exprimă, dar și bunătatea cuibărită în inima sa după ce se oferă să o ducă pe Ioana - devenită în Austria Johanna - până la gară, un drum de două ore distanță față de ruta obișnuită a autobuzului te face instant să îl îndrăgești. În mintea mea deja era conturată o astfel de persoană și eram convinsă că aș putea oricând să o întâlnesc și în realitate. Gestul făcut de el „în secret”, de care Johanna află abia după ce el era de mult plecat a fost neașteptat, dar totodată emoționant.

După ce întârzie un număr considerabil de ore, Ana, femeia cu care trebuia să se întâlnească la gară, inima Johannei deja se face cât un purice, iar nesiguranța apare treptat, punând sub semnul întrebării decizia sa de a-și face un rost în viață într-o țară străină.

În timpul în care este angajată la localul Anei, Johanna îl cunoaște pe Amine, dar cei doi nu își mărturisesc sentimentele până în momentul în care protagonista se hotărăște să demisioneze, sătulă de comportamentul animalic și lipsit de respect al lui Xoni.

Mi-au plăcut mult dialogurile dintre cei doi îndrăgostiți. Până să ajung să citesc cartea Cătălinei, nu credeam în vorbele și părerile de genul „am râs și am plâns în același timp”, dar uite că mi s-a întâmplat și mie.

Pe tot parcursul acțiunii rămase, am avut constant sentimentul că Amine ar ascunde ceva. Era strecurată o subtilitate aparte în modul în care îi răspundea Johannei după ce l-a ajutat în propria sa afacere, și chiar și în anumite gesturi.

Am simpatizat foarte mult și restul personajelor, Tanti Ani - o bătrânică simpatică, Fatih - al cărui orientare sexuală a fost surprinzătoare după introducerea în scenă și descrierea făcută de către autoare, dar și cu fratele lui Amine. Toți cei prezenți în roman au avut ceva aparte, ceva unic în personalitatea lor.

Finalul mă face să cred că va mai exista și un al doilea volum și sper din suflet să am dreptate. Dama de pică este o carte ce are de toate și îmbină armonios stările sufletești cu evoluția Johannei, reușind totodată să teleporteze cititorul în miezul acțiunii. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️