„Mexican Gothic” - Silvia Moreno-Garcia

 

    Cartea reprezintă prima mea întâlnire cu autoarea și, recunosc, modul ei de scriere este foarte relaxant și cursiv, nici măcar nu am remarcat cum dădeam pagină după pagină, cufundată în atmosfera sumbră creată.

    După ce primește o scrisoare ciudată de la verișoara ei, - o scrisoare care nu o reprezintă deloc, căci Catalina era o fată plină de viață, drăguță - Noemi decide să îi facă o vizită la Locul Înalt, unde locuiește împreună cu noul ei soț și restul familiei.

    Primele 200 de pagini încearcă să ne introducă în atmosferă, să ne facă cunoștiință cu personajele și să creeze relații între ele. Personal, mi s-a părut cam plictisitor totul. În afară de vizitele la bătrâna ce îi prepara Catalinei o anumită poțiune pentru somn și legendele aflate de la ea, restul acțiunii - deși a fost minunat modul de scriere - nu m-au făcut să mor de nerăbdare să aflu secretele casei, căci nici măcar nu mi-au trezit vreun interes pentru ele. Prima parte a fost o lectură plăcută, dar fără prea mare curiozitate.

    Cu toate astea, ultimele 100 de pagini au schimbat complet situația, adrenalina a crescut, lucrurile petrecute m-au făcut să îmi doresc în sfârșit să aflu mai multe, iar dezvăluirea și deznodământul a fost unul pe măsură. A meritat toată așteptarea, căci credeam că am deslușit misterul, însă nu a fost deloc la ce mă așteptam.

    Am fost foarte mulțumită de cum s-a legat totul. Din păcate nu am reușit să mă atașez de niciun personaj, iar pe Noemi am considerat-o cu nasul pe sus și prea plină de ea. Făcând abstracție de aspectele respective, cartea a fost frumoasă, povestea la fel.

    Dacă și primele 200 de pagini ar fi avut mai multă adrenalină și mai multe scene interesante, i-aș fi acordat 5 stele. Chiar și așa, recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️☆

„Regele Malefic”, Vol. II - Holly Black

 

    Față de primul volum, atmosfera din al doilea roman al seriei Făpturile Văzduhului a fost mai antrenantă, plină de suspans și de viață, trădările au fost la tot pasul, iar întorsăturile de situație, nelipsite.

    Aici am ajuns să îl cunosc mult mai bine pe Cardan, să îi înțeleg, cumva, idealurile în viață, fricile, dar și modul în care a crescut și cum i-a impactat acest lucru gândirea. În primul volum mi-a fost indiferent, nu l-am remarcat aproape deloc, oferindu-mi impresia unui prinț mofturos și nedemn de luat în seamă. Evoluția relației dintre el și Jude mi s-a părut minunată. Scene dintre cei doi, dialogurile, expresiile cu dublu sens și jocurile de cuvinte dintre ei au fost exact ce trebuie.

    Avem, pe de o parte, plot-ul în care Regatul Mării își dorește o alianță prin căsătoria dintre Nicasia și Cardan, dar avem și nunta surorii lui Jude cu Locke.

    Nunta nu pot să spun că mi-a captat atenția în mod deosebit, Locke mi-a devenit antipatic încă de când am aflat, în primul volum, care au fost intențiile sale cu Jude și planul său în ceea ce o privește pe Taryn - viitoarea sa soție. În schimb, lucrurile care se petrec în timpul nunții, unde ajunge Jude și ce trebuie să facă pentru a ajunge înapoi m-au ținut în suspans până la finalul lecturii.

    Credeam că lucrurile se vor liniștii, însă gestul lui Cardan din ultimul capitol m-a lăsat cu foarte multe semne de întrebare și foarte nerăbdătoare să încep volumul al treilea.

    În concluzie, nici această carte nu m-a dezamăgit. Dimpotrivă, chiar se simte o evoluție a personajelor, acțiunea în sine nu te lasă să respiri, iar adrenalina este la ea acasă. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

    

„Vraja Corbilor” - Margaret Rogerson

 

    Primul lucru care m-a atras la cartea asta a fost coperta. O frumusețe ca asta cu siguranță că ascunde o poveste frumoasă și, încercând să mă conving de acest lucru, am citit și descrierea. La fel, mi s-a părut intrigantă și ardeam de nerăbdare să aflu ce alte secrete vor mai ascunde paginile cărții.

    Ideea care mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că Zânele nu sunt capabile să facă Meșteșug, (să picteze, să coacă pâine, să croșeteze, să aprindă un foc, etc) căci se transformau în praf și pulbere.

    Tocmai din această cauză, Zânele tânjeau din tot sufletul după Meșteșug uman; lucru care ne conduce la intriga romanului: protagonista îi face un tablou Prințului Toamnei, însă pictează în ochii lui tristețe umană. Zânele nu au voie să simtă astfel de lucruri și, după ce conștientizează în ce probleme l-a băgat, Rook - prințul - o răpește pe Isobel și o duce pentru a fi judecată. Până aici, cartea a fost fenomenală.

    Primul lucru care nu mi-a plăcut a fost ușurința cu care Isobel a acceptat să plece. Întâi era revoltată, dar apoi mi-a dat brusc impresia că și-ar dori să meargă cu el. Nici măcar nu și-a luat la revedere sau adio de la familie și a plecat pur și simplu.

    Mai bine de jumătate din carte prezintă drumul celor doi către Ținutul Zânelor, drum care pe mine m-a plictisit teribil. Se întâmplă câteva lucruri, apar Vânători, avem și câteva divergențe între Rook și unul din ei, niște confruntări... nu a fost destul de interesant încât să le țin minte și mi-au zburat ușor din minte.

    Brusc, Rook se răzgândește și îi spune lui Isobel că nu a fost o decizie bună și vrea să o trimită înapoi acasă. Nici măcar nu am reușit să ajung unde mi-a promis cartea, simțind astfel că am citit degeaba. Decizia m-a dezamăgit profund.

    În doua parte a cărții cei doi decid să păcălească Zânele și să le spună că pictura și emoțiile redate au fost intenționate, participă la un bal, i se oferă o rochie... 

    Mi-a plăcut o anumită scenă în care Isobel a fost transformată în iepure pentru distracția unei Zâne, dar la scurt timp a început să uite cine era și să creadă că fusese toată viața acel animal.

    Per total, cartea a fost pentru mine o mare dezamăgire. Se putea mult mai bine. Nu a fost antrenantă, nu a fost suspans, totul s-a rezolvat prea ușor, întorsăturile de situație nu au fost suficient de interesante. Îmi pare rău de începutul ei care a fost minunat și de modul de scriere al autoarei. Dacă nu scria atât de bine, probabil că o abandonam la un moment dat. 2,5/5⭐️⭐️⭐️☆☆

„Fable”, Vol. I - Adrienne Young

 

    Profitând de reducerile de la Storia Books cu ocazia împlinirii a cinci ani de activitate, nu se putea să nu îmi umplu și eu coșul cu câteva cărți fantasy. Printre ele s-a numărat și Fable, prima carte dintr-o duologie scrisă de Adrienne Young.

    Personal, nu am știut deloc ce mă așteaptă între pagini, nu am citit deloc descrierea și am luat-o la recomandările celor din jur. Și mă bucur nespus că am făcut-o. A avut toate elementele pe care eu le iubesc la o carte: lumea a fost una imaginară, au fost prezenți pirați, insule, nave, scoici, călătorii pe mare; o atmosferă așa cum îmi place mie.

    După ce este abandonată pe o insulă de către însuși tatăl ei, Fable se luptă cu viața pentru a ajunge înapoi la el și a-i cere ce i se cuvine: un loc în echipajul său. După patru ani în care i-a fost foarte greu, a adunat și a vândut pyre, uneori mânca alge chiar și o lună întreagă, s-a chinuit să-și ascundă banii, protagonista reușește să încheie un pact cu West prin care o va duce în Strâmtori, unde are de gând să dea ochii cu tatăl său.

    Am apreciat faptul că membrii echipajului au fost introduși treptat în acțiune, nu toți deodată astfel încât să nu mai înțeleg care cine e.

    Cel mai mult mi-a plăcut povestea lui West și a Willei, trecutul lor, cine a fost mama lui West și, cel mai important, mi-a plăcut faptul că i-am văzut doar prin ochii lui Fable, astfel că ceea ce a crezut ea ni s-a prezentat ca fiind realitate, iar întorsătura de situație și adevărul relației lor a fost neașteptată.

    Lumea din jur a fost cam slăbuț dezvoltată, însă era de așteptat. Fable și-a trăit copilăria pe nava tatălui ei, apoi ultimii patru ani din viață pe insula pe care a fost abandonată. Ca cititor, știam doar ce știa și ea.

    Povestea a fost antrenantă, nu m-am plictisit nicio clipă, fiecare scenă a fost plină de suspans și nu mi-a venit să cred atunci când am ajuns la finalul romanului. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Mai rece ca gheața”, Vol. II - Jennifer L. Armentrout

 

    Încep cu faptul că volumul doi din această serie mi-a plăcut mult mai mult decât primul. Comportamentul personajelor, suspansul, modul în care a evoluat acțiunea - totul a fost minunat și m-a impresionat la modul cel mai serios.

    După finalul sfâșietor din primul volum, unde Roth a avut parte de un destin care a sfâșiat inima Laylei, aici avem parte de mai multe momente alături de Zayne.

    Cartea m-a ținut în suspans nu doar din pricina faptului că abia așteptam să aflu cine este Lilinul, cum s-a născut și, cel mai important, cum îi afectează viața protagonistei, ci și din cauză că ardeam de nerăbdare să aflu cum va evolua relația dintre ea și Gardianul Zayne. Nu sunt un mare fan romance, citind cărți de genul acesta în momente în care simt că am nevoie de ceva ușor, însă volumul al doilea m-a făcut să stau tot timpul în alertă și să ard de nerăbdare să aflu ce se va întâmpla cu cei doi.

    În prima carte nu l-am băgat în seamă pe Zayne în mod special, dar aici mi-a atras atenția de nenumărate ori prin grija pe care o are față de Layla, prin devotamentul său necondiționat și mai ales prin puritatea inimii și a sentimentelor sale. 

    Layla, în schimb, a avut câteva scene în care pot să spun că m-a supărat. După ce ea și Zayne decid să își dea o șansă relației lor, în ciuda aspectelor atât de diferite și a naturii lor, Roth se întoarce și îi fură din nou atenția Laylei.

    Inițial nu înțelegeam de ce Bambi a rămas pe Layla și nu s-a întors la Roth, dar spre final totul a devenit mai clar și mi-a plăcut foarte mult faptul că a existat o explicație atât de bună pentru momentele în care Zayne a putut să o sărute pe protagonistă. Din punct de vedere romantic, acțiunea a fost minunată (cu riscul de a mă repeta, în afară de acel moment în care Layla a acționat fără să se gândească și la inima Gardianului).

    Fiecare capitol a fost intrigant, a adus cu sine ceva nou, ceva neașteptat și nu m-am plictisit nici măcar o clipă.

    Întorsătura de situație cea mai mare a fost la final, exact în ultimele două pagini, chiar când am crezut că am aflat totul.

    Dacă în primul volum am iubit-o pe Stacey, aici am adorat-o. E o fată amuzantă, energică și entuziastă, iar dialogurile dintre ea și Layla au fost pline de umor.

    Nu am citit încă al treilea volum, dar pot să spun deja că sunt foarte mulțumită de serie și va rămâne mereu una din preferatele mele, un fantasy care mi-a ajuns la suflet. Nu mi-aș dori să fiu deloc în pielea Laylei, nu doar din cauza vieții pe care o are și din cauza lucrurilor prin care trebuie să treacă datorită naturii ei, însă chiar nu m-aș putea decide între Roth și Zayne. Chiar dacă Roth este mai glumeț și mai curajos în unele momente, amândoi sunt buni, sinceri și luptă să o țină pe Layla fericită și în siguranță. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Umbrele care ne despart” - Tricia Levenseller

 

    Când am auzit de apariția acestei cărți, trebuie să recunosc faptul că îmi imaginam o carte mult mai complexă, cu o lume puternic conturată și o tentă mai dark,  o atmosferă mult mai sumbră și mai dramatică decât a fost în realitate. Totuși, nu am fost deloc dezamăgită.

    Cartea în sine reprezintă un fantasy ușor de citit, în care predomină dialogul, iar accentul cade pe relația dintre personaje.

    Acțiunea începe cu o confesiune făcută de Alessandra, protagonista cărții, în care ne mărturisește faptul că nici după trei ani nu a fost găsit cadavrul băiatului de care a fost îndrăgostită și care, evident, i-a frânt inima.

    Inițial mă gândeam că e pur și simplu un început care să atragă atenția, un început care să teleporteze instant cititorul în lumea creată de autoare, dar m-am bucurat să aflu că a avut însemnătate pe parcurs și, cel mai important, a avut repercursiuni și m-a ținut în suspans atât pe mine ca cititor, dar și pe protagonista cărții, care nu știa ce se va alege de planurile ei și de viitorul acesteia.

    După ce își pune în aplicare planul malefic de a ajunge la castel și de a fi curtată de însuși regele, Alessandra se bucură de invitația acestuia de a rămâne la castel. Lucrurile nu se îndreaptă unde am presupus la început, ci dimpotrivă, între cei doi se leagă o frumoasă prietenie în care își oferă reciproc ajutorul.

    Am îndrăgit și am urât personajele secundare care au apărut pe parcursul cărții, fiecare din ele reușind să îmi stârnească anumite emoții în proporții mai mari sau mai mici.

    Dacă după un timp am început să mă plictisesc și aproape că am abandonat cartea, scena în care Alessandra și Regele Umbrelor au fost surprinși făcând baie împreună dezbrăcați și au stârnit un val de reacții m-a făcut să continui. De acolo și până la final am citit cartea cu sufletul la gură pentru că nu m-am așteptat la cele două întorsături de situație care au avut loc.

    Regele știa că cineva vrea să îi ia viața, iar pe lângă asta, se mai confrunta și cu problema în care assasinul fura bani de la bogați și îi dădea săracilor.

    Consider că totul s-a îmbinat frumos și armonios și nu au existat lipsuri în acțiune.

    Mi-a plăcut mult și explicația oferită cu privire la umbrele regelui, informațiile despre viața sa, de ceea ce s-a întâmplat în trecut și ce repercursiuni există în prezent.

    Per total cartea este ușurică, se citește repede și nu oferă prea multe bătăi de cap cu o lume complexă sau cu prea multe fire narative. E o carte perfectă pentru momentele în care nu ai chef să citești un fantasy greoi, dar nici nu vrei să citești alt gen literar. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Mai fierbinte ca focul”, Vol. I - Jennifer L. Armentrout

 

    Pot să spun că primul volum din seria Apocalipsa Elementelor m-a convins să continui și cu celelalte două volume din cauza subiectului interesant, a personajelor bine conturate, dar și a curiozității cu privire la firul narativ și la cum se va descurca Layla pe parcurs.

    După primele 200 de pagini îmi imaginam că voi scrie această recenzie cu mai mare drag și entuziasm și, deși mi-a plăcut mult, parcă simt că ceva a lipsit.

    Layla este o tânără de 17 ani, jumătate demon și jumătate gargui, care nu își dorește nimic altceva decât să ducă o viață normală și să meargă la școală alături de prietenii ei, Stacey și Sam. Layla locuiește într-o casă de Gardieni, fiind luată de aceștia de la un orfelinat încă de mică.

    Layla este îndrăgostită de Zayne, dar iubirea lor este imposibilă din două motive: sunt oarecum frați vitregi, iar sărutul Laylei i-ar absorbi sufletul.

    În viața protagonistei apare Roth, un demon trimis pe pământ cu o misiune secretă, o misiune care o are în prim plan pe Layla. Deși unele scene au fost deranjante și cumva forțate - mă refer la momente în care își atingeau buzele când vorbeau, își mângâiau obrajii sau se îmbujorau - interacțiunea dintre ei și evoluția a fost una bună. 

    Mi-ar fi plăcut să fie mai multă acțiune și mai puțină vorbărie, la un moment dar începeam să îmi pierd interesul deoarece se explicau prea multe prin dialoguri ce ocupau pagini întregi, în loc să se întâmple lucruri din care să aflu acele detalii.

    Stacey a reprezentat tiparul clasic al unei adolescente energice, plină de viață, doritoare să pună ochii pe un băiat atrăgător, astfel că nu mi-a atras atenția în mod special. Sam, pe de altă parte, mi-a plăcut foarte mult, de la felul în care vorbește și până la felul în care se comportă. A fost un personaj de care poți să prinzi drag foarte ușor.

    Cartea s-a axat foarte mult pe romantism, lucru care pe mine nu m-a atras în mod special, însă a fost bine scrisă, relaxantă, lejeră, iar unele scene au fost surprinzătoare, s-au întâmplat anumite lucruri la care nu mă așteptam deloc. Elijah și Petr sunt două personaje pe care le-am ignorat mult, însă secretele ieșite la iveală au fost - din punctul meu de vedere - cutremurătoare.

    Deși mi-aș fi dorit mai multă acțiune și mai puține scene romantice, cartea în sine a fost bună și mi-a făcut mare plăcere să o citesc, motiv pentru care voi continua și cu celelalte două volume, din curiozitate. O recomand celor ce iubesc atât genul fantasy, cât și genul romance (înclinând mai mult spre romance). 4,5/5⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„aripi de brumă” - Sylvia Day

 

    Am decis să duc această carte până la final din două motive: a fost scurtă - 213 pagini și eram curioasă dacă totuși avea să mă surprindă cu ceva.

    Fără să plictisesc cu prea multe detalii inutile, o avem pe Teagan care decide să iasă la plimbare cu prietena ei cea mai bună și cu câinii ei. Neatentă, este lovită din plin de o mașină și azvârlită în aer, apoi este remarcată de un bărbat bine făcut, atrăgător, bărbie ascuțită, mușchi bine conturați - tot pachetul - care este pur și simplu nervos fără motiv că o străină nu a fost atentă. În ciuda faptul că Garett este iritat peste măsură, protagonista vorbește încontinuu de atracția sexuală dintre ei - cuvinte total în opoziție față de scena care are loc.

    Prietena ei nu este deloc interesată de cum se simte, ba mai mult, o sună câteva ore mai târziu să îi spună că a găsit profilul de internet al bărbatului, în loc să o întrebe dacă îi este bine. Scena asta m-a iritat foarte tare. 

    De aici începe așa-zisa acțiune. Garett o caută acasă pe Teagan, îi poruncește să îl invite înăuntru și își dorește o relație cu ea.

    Următoarele zeci de pagini din carte nu au altceva decât sex, mâncare comandată, sex, mâncare comandată etc. Foarte mult accent pe aceste două lucruri, să nu mai spun faptul că scenele dintre cei doi sunt plictisitoare, lipsite de emoții, reci chiar. Nu am reușit deloc să mă apropiu de Garett odată cu protagonista, - culmea că acțiunea a fost relatată din perspectiva ei, deci ar fi trebuit să fie mai simplu - ba chiar m-au enervat la culme amandoi.

    Modalitatea de scriere mi s-a părut ușoară, banală, deloc pompoasă, dar în unele momente nu mai reușeam să țin pasul cu cine vorbește și al cui sunt replicile.

    Finalul cărții este relatat din perspectiva lui Garett. Ceea ce ar fi trebui să fie o întorsătură de situație care să dea cititorul pe spate nu a fost altceva decât o idee banală, probabil gândită în ultima clipă. Nu a fost nici un indiciu pe parcurs, ba chiar acel personaj important s-a comportat aiurea, deloc cum s-ar fi comportat altcineva în acea situație. Nu s-au legat între ele multe lucruri.

    Pe scurt, plictisitoare, nu are nimic de oferit și nici măcar titlul nu am înțeles ce vrea să însemne. Nu recomand. ⭐️☆☆☆☆

„Daruri periculoase“ - Mary Jo Putney

   O carte - chiar cărticică aș putea spune - relaxantă și perfectă pentru momentele în care nu ai chef să îți iei angajamentul de a citi o carte mai mare și serioasă. A avut doar 132 de pagini și am citit-o în câteva ore, în decursul unei zile.

    Subiectul a fost unul simplu și clișeic. După ce Lordul Ranulph o aude pe Leah cântând la harpă în pădurea sa, se îndrăgostește de melodiile ei, însă nu și de frumusețea acesteia. Leah este o fată banală, chiar ușor urâțică și care visează să ajungă la Londra. Reușind să îi citească gândurile, Lordul îi oferă fetei frumusețea în schimbul unui favor după care se va întoarce mai târziu. Cu greu, Leah acceptă înțelegerea.

    Am fost plăcut surprinsă de faptul că romanul a avut și un strop de fantasy, pentru că l-am început mai mult din plictiseală, crezând că e o cărțulie cu o mică poveste de dragoste simplă.

    După ce ajunge la Londra, în mod evident Leah caută să se îndrăgostească. 

    Pe parcursul poveștii, Ranulph a purtat câteva conversații cu Kamana - și ea o zână a pădurii. Inițial credeam că prezența ei a fost folosită doar pentru a explica unele scene din perspectiva Lordului, fără a crea un monolog plictisitor. Am fost plăcut surprinsă de importanța ei în povestea de dragoste a lui Leah și ce a ascuns.

        Finalul a fost satisfăcător, firele narative s-au împletit frumos și mulțumitor. 

      Din păcate, nu am reușit să mă atașez de nici unul din personaje. Fiind și foarte mică, acțiunea a părut pe repede-înainte, scenele veneau și plecau, acțiunea se derula și se tot derula, până când am ajuns imediat la final.

        Per total, nu e o carte cine știe ce strălucită și probabil că a fost scrisă în câteva zile, dar a fost bine primită în perioada asta aglomerată în care nu am avut timp să-mi iau angajamentul unei cărți mai serioase. Nici nu am avut cine știe ce așteptări de la ea. E un subiect cu potențial și sunt sigură că dacă ar fi rescrisă într-un mod serios, cu scene mai complexe, mai multe fire narative și mai multe dezvăluiri din viața personajelor ar ieși ceva cu totul surprinzător. 

       A fost mai mult o carte din care se poate desprinde o anumită învățătură - ca un sfat dat de cineva mai pe larg. Recomand pentru relaxare, plictiseală sau ceva care pur și simplu să ocupe timpul și să simți că ai citit, totuși, ceva în perioadele prea pline. Mi-aș fi dorit să mă pot atașa măcar de un personaj. 4,5/5 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Christine” - Stephen King

     O carte superbă, minunată, intrigantă, plină de suspans, extrem, extrem de bine scrisă și care a câștigat toate aprecierile și laudele mele. Am fost impresionată atât de subiectul abordat, cât și de modul de scriere - plin de emoții și suspans, dar totodată lejer acolo unde a fost cazul.

    

    Cartea are la bază un altfel de triunghi amoros, cel dintre Arnie - un băiat banal de la școală, ținta tuturor batjocurilor, clasicul adolescent cu acnee și ochelari care nu are prea mulți prieteni, Leigh - fata drăguță pe care toți o doresc și nu își explică ce poate să vadă la un băiat ca Arnie, și, nu în ultimul rând, Christine - la prima vedere, o mașină normală, un Plymouth Fury vechi, pe care fostul său proprietar nu s-a mai chinuit să o repare de câțiva ani buni.

    Deși Arnie este principalul punct de interes, mi s-a părut interesant faptul că acțiunea a fost relatată din perspectiva singurului său prieten, Dennis. Trecând cu mașina pe drumul spre casă, Arnie o vede pe Christine parcată în fața casei bătrânului LeBay cu semnul De Vânzare și îi spune lui Dennis să oprească. Se târguiește cu bătrânul - veteran de război. Din perspectiva lui Dennis, prietenul său a fost păcălit să cumpere la un preț prea mare o bucată de fier vechi.

    Arnie își imparte timpul între școală și garajul unde vrea să o repare pe Christine, spre disperarea părinților, a iubitei sale și a lui Dennis.

    Prima parte a romanului este relaxantă, menită să ne introducă în atmosfera romanului, o atmosferă clasică, retro, o atmosferă în care m-am simtit genial și mi-am dorit, cu fiecare pagină, ca romanul să nu se termine niciodată.

    Lucrul care l-am apreciat mai puțin a fost ideea ca a doua parte a cărții, după ce Dennis are un accident și trebuie să stea în spital până la iarnă, să fie relatată la persoana a III-a. Defapt, pot să spun chiar că nu am apreciat această tranziție mai deloc.

    Lucrurile între Leigh și Arnie evoluează treptat, însă fata începe să creadă și ea că este ceva malefic la mașină, că ceva paranormal s-ar putea petrece și ar fi peste puterile ei de înțelegere. Ajunge să creadă că mașina vrea să o omoare.

    În oraș au loc o serie de accidente de mașină, dar poliția susține că acestea ar fi niște crime. Arnie are întotdeauna un alibi, iar părinții lui chiar confirmă faptul că s-a aflat ori acasă în pat, ori a fost la un turneu de șah, ori a fost la atelier.

    În partea a treia revenim la acțiunea relatată din perspectiva lui Dennis, lucru care m-a bucurat nespus. Chiar am râs singură de teama că romanul a fost început la persoana I, iar autorul s-a răzgândit și a continuit la persoana a III-a după un timp.

    Am savurat fiecare pagină și fiecare capitol, care aducea cu sine ceva cu totul nou.

    Finalul a fost extraordinar din punctul meu de vedere. Mi-a plăcut enorm maniera în care s-au așezat lucrurile și ce decizie a luat Stephen King în a încheia această poveste. Un roman superb, înzestrat cu tot ce îi trebuie. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

    

„Ce știe doar vântul” - Amy Harmon

 După ce bunicul său, Eoin, moare, protagonista romanului - Anna - pleacă în Irlanda pentru a-i împrăștia cenușa în lac. Când ajunge în acel loc, are parte de un moment magic și călătorește în Irlanda anilor 1921.

    Nu am reușit prin nici o metodă să mă atașez de cineva, nu am simțit deloc emoți nici în dialoguri, dar nici în fapte sau în narațiune. Mai mult de atât, nu am reușit să simt deloc durerea protagonistei față de moarta lui Eoin. Personajele mi s-au părut robotice, totul s-a petrecut mecanic, fără viață, ca și când ar fi fost niște simple păpuși pe o scenă.

    Ce am apreciat la roman a fost confuzia care s-a creat în momentul în care a fost găsită pe lac, speriată și împușcată și motivele pentru care Thomas a confundat-o cu Anne, bunica protagonistei. A fost o idee bună, dar care nu a fost exploatată suficient și cu fiecare pagină mi-am dorit să ajung odată la final, să pot începe o altă carte.

    Anna mi s-a părut că a acceptat prea repede situația și s-a resemnat prea devreme că a ajuns acolo. Aș fi vrut mai mult suspans, mai multă acțiune, un prim instinct de a se întoarce acasă și de a face tot posibilul să scape. Protagonista mi s-a părut cumva cam prea moale și delăsătoare.

    Restul acțiunii mi s-a părut plictisitoare și nu a adus nimic nou. Nu am fost deloc surprinsă și nici nu am stat cu sufletul la gură legat de ceea ce avea să se întâmple în continuare.

    Un roman care, din păcate, nu a reușit să mă cucerească. M-a deranjat foarte mult și stilul de scriere, multă descriere și povestire fără de care romanul tot ar fi avut sens și multe scene moarte, paragrafe și pagini întregi care nu au împins acțiunea înainte sau nu au contribuit cu mare lucru. Îmi pare rău că nu mi-a plăcut, chiar am început lectura încântată de ideea cărții, căci seria Outlander mi-a plăcut la nebunie. Personal, nu recomand. 1,5/5⭐️⭐️☆☆☆

„Misery” - Stephen King

După ce scriitorul Paul Sheldon are un accident de mașină din cauza unei furtuni neașteptate, acesta se trezește imobilizat în casa lui Annie Wilkes. Picioarele îi sunt acoperite, însă își poate da seama după forma păturii că accidentul a fost mult mai grav decât credea.

Annie susține că este cea mai mare fană a lui, însă, după ce îi citește manuscrisul ce îl avea în momentul accidentului, îi obligă să îi dea foc, pe motiv că nu e suficient de bun și că are prea multe cuvinte obscene. Cum Paul nu obișnuiește să păstreze copi ale lucrărilor lui, nici digitale, nici fizice, bărbatul rămâne fără cartea la care a lucrat în ultimii doi ani.

Romanul este mai mult unul de tortură psihologică, dar și fizică, având în vedere gestul oribil și bolnav la care Annie recurge pentru a se asigura că Paul nu va evada din casa ei până când nu va scrie un nou roman despre protagonista ei preferată Misery.

O bună parte a acțiunii îl are în vedere pe Paul, singur cu gândurile sale, în timp ce Annie este plecată cu anumite treburi. În încercarea sa disperată de a găsi o cale de scăpare, dă peste niște articole decupate din ziare și, citindu-le, își dă imediat seama ce legătură are femeia cu toate lucrurile și care e motivul pentru care le-a păstrat. Mai mult decât atât, își dă seama și de ce le-a lăsat la vedere pe masă.

Annie îl torturează psihic, purtând cu el niște dialoguri în care orice s-ar întâmpla, îl face pe bărbat să fie vinovat. Îi plantează în minte ideea că el ar fi vinovat pentru tot ce se întâmplă în prezent și în viața lui. La un moment dat, Paul chiar ajunge să își pună anumite întrebări și să vorbească cu el însuși, aproape înnebunind privat de libertate.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că ne-au fost prezentate și capitole din cartea la care lucra romancierul.

Finalul nu a fost în totalitate surprinzător, însă au existat două elemente care m-au uimit complet. Pe de o parte, Paul a făcut un gest neașteptat cu manuscrisul său, iar pe de altă parte, Stephen King a introdus anumite pasaje care inițial nu mi-au stârnit curiozitatea, dar dezvăluirea adevărului despre ele m-au cucerit complet. A fost o legătură foarte fină dintre romanul la care Paul lucra și soarta lui Annie. O consider o carte foarte reușită, care se citește ușor și care îți trezește multe emoții. Capitolele în care femeia se comporta ca o nebună și teama din sufletul protagonistului au fost redate excelent. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Frumoasele adormite” - Stephen King, Owen King

        Un roman complex din toate punctele de vedere. Stephen King, alături de fiul său, Owen King, ne prezintă o situație total neașteptată: ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea femeile?

Tematica abordată mi s-a părut interesantă și am savurat fiecare pagină. Numărul mare de personaje nu a fost deloc deranjant, dimpotrivă, a reușit să ofere o perspectivă multiplă asupra lucrurilor și a desfășurării acțiunii. Au fost prezente o serie de tipologii, personalități, comportamente, reacții în diferite circumstanțe. Am apreciat faptul că fiecare personaj a avut ceva unic al său, ceva care să îl definească, fie că a fost vorba de o traumă din trecut, de un anumit tic în vorbire sau în comportament sau de un aspect fizic.

După ce femeile adorm, acestea nu se mai trezesc, ci sunt acoperite de coconi asemeni fluturilor. Dacă cineva îndrăznește să distrugă învelișul, femeile reacționează impulsiv și ucid, asemeni unui prădător ce își ucide prada, după care se culcă la loc. Un aspect interesant pe care l-am remarcat aici a fost faptul că femeile nu își ucideau copiii, ci îi duceau la cea mai apropiată persoană, apoi se întorceau la locul lor și dormeau în continuare.

Personajele mele preferate din toată cartea au fost Lila și Frank. Mi s-a părut că cei doi s-au remarcat cel mai mult, dar pe de altă parte mi-a plăcut și povestea lui Jared - fiul Lilei și al lui Clint.

    O singură femeie, Evie, reușește să adoarmă și să se trezească ca și cum totul ar fi normal. Nu este învelită în cocon, find total imună la fenomenul ciudat.

    Rămași singuri, bărbații se împart în două tabere: unii vor să o salveze pe Evie, în timp ce alții nu își doresc altceva decât să mențină haosul creat.

    Accentul romanului cade mai mult pe  personaje, pe reacțiile lor, pe modificările ce intervin în viața lor în momentul în care se declanșează boala numită Aurora și pe deciziile care le iau de-a lungul firului narativ. În partea a treia a romanului, interacțiunea cu femeia misterioasă - Evie - este mai de durată, mai complexă și mai amplă, unde reușim să aflăm mai multe detalii despre cine este ea cu adevărat, ce vrea și, cel mai important, cum pot fi salvate femeile.

    Un roman dinamic, fascinant, original și care reușește să țină cititorul interesat de poveste cu fiecare pagină, aducând de fiecare dată o informație nouă care să zdruncine toate teoriile făcute până atunci. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

„Prințul nemilos”, Vol. I - Holly Black

O carte care merită toate steluțele și toate aprecierile mele. Întorsături de situație care mai de care mai șocante, jocuri de cuvinte fine, amănunte puse intenționat la vedere și care nu atrag prea mult atenția până când nu ni se dezvăluie adevărul din spate, personaje bine conturate și motivații puternice și logice.

Fiecare capitol a adus cu sine ceva nou și interesant, nu a fost nimic de umplutură. Fiecare scenă și fiecare dialog a ajuns, mai devreme sau mai târziu, să conteze în avansarea acțiunii.

Romanul începe cu prezentarea celor trei surori, Jude, Vivi și Taryn care, la prima vedere, duc o viață absolut normală într-o lume cunoscută de noi. Totul se schimbă în momentul în care Madoc le bate la ușă și le omoară părinții, căci Vivi este fiica lui, născută dintr-o dragoste pentru o muritoare. Aflăm că Jude și Taryn sun defapt surorile sale vitrege și sunt muritoare, în timp ce Vivi este o zână. Mama celor trei fete a fugit de lângă Madoc cu un muritor, păcălindu-l că a murit într-un incendiu acum zece ani.

Îndurerate și fără un adăpst, cele trei copile pleacă alături de Madoc în Tărâmul Zânelor. Mi-a plăcut mult faptul că acțiunea a fost relatată la persoana I, din perspectiva lui Jude. Mă așteptam ca totul să aibă loc prin ochii lui Vivi din moment ce ea este o zână, însă detaliul ăsta m-a făcut să îmi placă și mai mult cartea.

Deși a fost un număr mare de personaje, autoarea a avut grijă ca fiecare din ele să fie bine conturate. Acțiunea în sine a fost foarte stufoasă și îmi permit să spun că se citește destul de greu.

Până la jumătatea cărții suntem introduși în acea lume magică, de basm, aflăm de conflictele dintre Taryn și Jude și zânele de acolo, în special Caden, - unul din fiii regelui - Locke și restul grupului de zâne. Aceștia le face viața celor două un calvar, hărțuindu-le și supărându-le în fiecare zi. Aflăm și despre nemulțumirea lui Vivi de a se afla acolo, dorindu-și din răsputeri să se întoarcă în lumea muritorilor și să fie împreună cu iubita sa, Heather.

Din a doua jumătate, lucrurile se complică cu fiecare pagină. Conflicte regale, minciuni, trădări, întorsături de situație și duble trădări care defapt sunt justificate. Jude ajunge să ascundă un secret teribil, un secret ce zace chiar sub patul ei.

Aflăm faptul că prințul Dain nu e deloc ceea ce pare a fi, iar Oak - fiul lui Madoc și al Orianei - ascunde o soartă mult mai interesată, iar importanța lui în roman este imensă.

Odată dezvăluite și motivele din spatele chinurilor la care Cardan o supune pe Jude, întreaga perspectivă asupra lui se schimbă. La început îmi era indiferent, apoi îmi era extrem de antipatic, enervant, insuportabil, spre final a ajuns să îmi fie din nou indiferent, după care, încet, încet, am început să rezonez cu el și să simt o oarecare milă, dar și simpatie. Cu toate astea, mă cam așteptam la acea dezvăluire din partea lui, fiind și destul de evident, chiar clișeic pe alocuri.

Romanul în sine este extrem de complex și probabil că nu mi-ar fi suficiente pagini întregi să vorbesc despre acțiune, însă merită din plin. Te ține permanent în priză, nu plictisește, iar autoarea a știut exact când să aducă în scenă o nouă întorsătură de situație pentru a ține cititorul conectat în permanență la acțiunea dintre pagini. Recomand de o mie de ori. ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️